birth_blog_image_disempowered

Articol preluat din Ghidul de Studiu al educatorilor Prenatali Lamaze:

Pe masura ce scriu acest articol ma gandesc ca undeva acum, in lumea asta multe femei sunt in travaliu si nasc bebelusul lor.Unele nasc in spitale iar altele, undeva in Olanda, nasc acasa, pentru ca in Olanda, nasterea acasa este obisnuinta.
Obisnuita nasterilor acasa este cel mai greu de explicat americanilor si in special furnizorilor de servicii de sanatate americani, la fel cum este greu de explicat olandezilor, normalitatea aplicarii procedurilor medicale in timpul travaliului. Plimbandu-ma inainte si inapoi intr-o societate cu o rata a cezarienelor de 25% si alta cu o rata a nasterilor acasa de 30%, ma aflu in pozitia in care ma intreb:
,,Ce este nasterea de fapt?’
‘Si se pare ca in mare masura,

Nasterea este ceea ce credem noi ca este!

Putem sa credem atat de multe lucruri despre ea, lucruri diferite:
-este un supliciu, o procedura, un eveniment, un spectacol.
Nasterea poate fi medicala, sexuala, puternica, spirituala,umilitoare, dureroasa, ingrozitoare, .
De cele mai multe ori este toate acestea laolalta.
Cum se face ca intr-o tara nasterea este atat de usoara, atat de normala, de bine realizata iar in alta tara, este o problema, un proiect? Oare pentru ca femeile olandeze sunt diferite? Oare exista anumite considerente culturale?Cred ca totul este mult mai simplu de atat.
Lasati-ma sa va spun o poveste:
Saptamana trecuta m-am plimbat cu bicicleta in parc, alaturi de o prietena. Poporul olandez, practic, traieste pe bicicleta. Manevreaza bicicleta cu o siguranta de nedescris, oriunde la cumparaturi, la serviciu, cu copii in parc, pe timp de ploaie cu umbrela in mana. Am avut numai doua biciclete cu noi, iar fiica mea, adolescenta a trebuit sa fie dusa, in spatele bicicletei prietenei mele. Nu mai facuse acest lucru vreodata, precum alte lucruri noi in viata, parea foarte greu de facut.
Trebuie sa fii calm, in timp ce bicicleta se misca, stai pe un suport ingust de bagaje, care te taie in anumite locuri, iti mentii picioarele la distanta de spite, te balansezi de o parte si de alta pe bicicleta, pe care nu o controlezi si faci totul deodata in timp ce infrunti traficul.
A fost inspaimantata.
Aceasta nu este una din situatii cand apare ce-i mai bun in mine, ca mama. Eram gata sa incep sa tip: nu, o sa cazi, tine-te bine, inceteaza sa te mai vaiti, haide!
Prietena mea a procedat altfel:
Nu si-a pierdut rabdarea nici un minut, nu a incercat sa nege ca fata este foarte speriata si ca are motive sa fie, nu a incercat nici o clipa sa nege ca problemele spuse de fata, nu ar fi rezonabile, ea facea o multime de afirmatii, o incuraja, sugestii cum sa faca acest lucru. Dar nu a sugerat nici macar o data un cuvant care sa ii manifeste supeoritatea. A ras, dar intotdeauna cu fiica mea, de situatie, de ce urma, dar niciodata de ea.
Si iata ca a reusit!
Nu a fost usor, a trebuit sa ne oprim de cateva ori si sa o luam de la capat. Dar fiica mea a invatat sa faca acest lucru.
Prietena mea este moasa.
Atunci cand lumea compara nasterea cu evenimente atletice, ma enervez. Nu este un concurs, nu exista un premiu intai. Dar daca ma gandesc la atleti dintr-o alta perspectiva, la realizarea corpului atletului, daca ma gandesc la bucuria coplesitoare de a folosi trupul, la toate temerile si eforturile prin care treci, analogia poate functiona.

Exista si acolo durere si teama?
Desigur!

Priviti un maratonist aflat pe ultima suta de metri, sigur ca-l doare si este normal ca nu este necesar sa-l doara, este chiar prostesc, dar el vrea sa ajunga de cealalta parte a liniei de sosire. Ar putea sa renunte? Dar atunci care ar mai fi scopul? Care ar mai fi satisfactia lui?
Atunci cand fiica mea se supara, spunea ca nu poate face asta, ca ii este frica, ca se simte incapabila, ca este un lucru extrem de greu de facut,am fi putut sa-i spunem:
,,Stai linistita, luam un taxi sau ne plimbam pe jos! Sigur ca nu o poti face!”
Dar moasa, prietena mea, a invatat-o mai mult decat sa meraga pe partea din spate a bicicletei, a invatat-o sa aiba mai multa incredere in ea, ba chiar sa ii placa mai mult de propria-i persoana.
Ce o invatam noi pe o femeie cand este in travaliu, este speriata, in durere, simte ca nu mai poate sa avanseze in travaliu, iar noi ii spunem:
,,Nu, sigur ca nu poti! Cum ai putea?

Uite, ia o epidurala!

Tu stai intinsa pe spate si …ne ocupam noi de restul.
Atunci cand fiica mea va fi in travaliu, imi doresc ca o moasa ca Annemiek, sa fie langa ea.Vreau ca o moasa sa stie ca ea poate sa faca acest lucru, ca are resursele necesare, rabdarea, forta si intelepciunea sa mearga mai departe!
Pentru ca nasterea nu inseamna numai sa facem bebelusi, inseamna sa formam mame puternice, competente, capabile, care au incredere in ele si isi cunosc forta interioara.
Nasterea in America este centrata pe extragerea eficienta a fatului sau…este un procedeu chirurgical?

Dar nasterea in Romania anului 2016?

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>