povestea-lunii-februarie-2016

Articol preluat din www.revistacsp.ro

Georgiana Idriceanu, jurnalist şi blogger, este genul de persoană pe care ți-ai dori-o mereu în preajmă, indiferent că ești însărcinată sau nu, că ai un copil sau că îți dorești să devii părinte. A născut în apă doi băieței frumoși și sănătoși. A făcut sport și în timpul primei sarcini, și în timpul celei de-a doua. A avut grijă ce și cât a mâncat. Despre toate acestea ne-a povestit într-un interviu pe care sigur veți dori să-l recitiți!

Revista „Copii și Părinți“: Dacă am întreba 10 femei însărcinate cum vor naște, cel puțin 8 vor spune că aleg cezariana. Tu ai ales să naști în apă. De ce?

Georgiana Idriceanu: Din păcate, România găzduieşte una dintre cele mai ridicate rate de cezariană din UE, dacă nu cea mai ridicată. Iar motivul pe care l-am auzit cel mai des pentru asta este „frica de durere“, nu problemele medicale care ar justifica o astfel de operaţie. Nici eu nu mi-am închipuit dintotdeauna că voi naşte natural, aveam şi eu fricile mele şi idei de „femeie de carieră“ cum că vreau totul programat, să nu pierd timp cu asta etc., o atitudine care acum mi se pare teribilistă şi dăunătoare, atât mamei, cât şi copilului.

Eu am fost aleasa sa fac un reportaj despre nasterea acasa

Sunt ferm convinsă că totul se întâmplă cu un motiv şi la fel s-a întâmplat şi cu reportajul despre naşterea acasă pe care l-am avut de făcut, în 2012, pentru revista la care lucrez. M-au trimis tocmai pe mine, proaspăt căsătorită, cu o oarecare dorinţă de a face copii, să stau de vorbă cu nişte femei despre care credeam, la momentul respectiv, că sunt nebune să refuze ajutorul medical şi să nască la domiciliu, ajutate de moaşă sau doulă. Dar documentarea pe subiect mi-a servit pe tavă o porţie considerabilă de informaţie care a început să lucreze în mine şi să producă o schimbare. Două luni mai târziu, eram însărcinată şi nici nu concepeam să nasc altfel decât natural.

La început, o fi fost vorba, probabil, de gândul „pot şi eu să fac asta!“; apoi, însă, am devenit tot mai convinsă pe măsură ce citeam despre beneficiile naşterii naturale pentru mamă şi copil. Dorinţa de a naşte în apă s-a construit în timp, pe măsură ce trăiam sarcina şi ce citeam despre felul în care copiii ar trebui să vină pe lume.

Cum ai aflat de acest mod de a aduce un copil pe lume și ce te-a convins cel mai mult că este potrivit ție?

Lucrurile pe care le aflasem despre ceea ce se întâmplă în maternităţile româneşti – private sau de stat – plus poveştile de naştere ale prietenelor sau cunoştinţelor – care au fost deturnate de la naşterea naturală de atitudinea personalului medical sau de supra-medicalizarea acestui proces care ar trebui să fie unul absolut firesc – m-au determinat să caut o maternitate unde aş fi putut fi lăsată să nasc aşa cum îmi doresc, dar, în acelaşi timp, aş fi putut avea la îndemână şi ajutor medical în caz de nevoie.

Aşa am descoperit clinica Isis din Constanţa, care promovează naşterea cu blândeţe, alături de moaşă sau doulă şi de partener, fix cum îmi doream.

Vroiam o nastere in apa

În afară de faptul că beneficiile naşterii în apă sunt deosebite pentru copil – cel mai important fiindcă nu se naşte stresat de trecerea de la un mediu lichid, la unul „uscat“ – cred că am recurs la varianta asta ca la o plasă de siguranţă care să-mi garanteze că n-o să mă întoarcă nimeni şi nimic din dorinţa mea de naştere naturală.

Şi asta pentru că naşterea în apă este incompatibilă cu anestezia, epiziotomia, injectarea cu pitocină şi alte proceduri medicale folosite în sistemul nostru medical pentru a „ajuta“ o naştere naturală şi care, de multe ori, o deturnează spre cezariană, din diverse motive. Sunt destul de bine înfiptă pe picioare şi eram determinată să mă lupt pentru drepturile mele de pacient chiar şi-n durerile facerii, iar dorinţa de a naşte în apă era un argument puternic în favoarea poziţiei mele. Plus că mă îmbărbăta gândul că apa îmi va şterge o mare parte din durerea şi oboseala acumulate în travaliu şi voi putea duce la bun sfârşit naşterea cu o expulzie de succes. Cel puţin aşa se încheiau toate poveştile de naştere în apă pe care le citisem şi-mi puneam mari speranţe în asta.

Ai doi copii pe care i-ai născut în apă. La a doua sarcină, au fost câteva mici probleme, în sensul că „deadline-ul“ s-a prelungit la săptămâna 42. Nu ai intrat în panică?

În panică n-am intrat. Am trecut prin indignare, revoltă, tristeţe – depresie ar fi prea mult spus – speranţă, lehamite, resemnare şi împăcare. Cred că ăsta a şi fost parcursul emoţional sinuos al celor aproape patru săptămâni pe care le-am petrecut la Constanţa aşteptând să nasc. Cezariana nu mi-am dorit-o nicio clipă, însă, după şedinţa de consiliere cu Liliana Tudose, doula care mi-a fost alături la prima naştere, am învăţat să n-o mai urăsc, să nu mă mai blochez în acest sentiment negativ, şi să o accept ca pe varianta sigură pentru mine şi copilul meu dacă ar fi apărut probleme medicale. Însă n-a fost cazul. Până la urmă, cred că nerăbdarea mea era mai mare decât anormalitatea situaţiei. O naştere considerată normală se poate petrece între 37 şi 42 de săptămâni de sarcină, aşa că m-am încadrat. La limită, dar m-am încadrat.

După ce ai trecut prin această experiență, ce le-ai sfătui pe femeile însărcinate care se pot confrunta cu aceeași situație?

Bine, în primul rând nu doresc niciunei femei să treacă prin asta. Aşteptarea nu te omoară, cum se zice, dar în mod sigur te împinge la gânduri şi gesturi pripite. Cred că dac-aş inventa o pastilă a răbdării, m-aş îmbogăţi datorită clientelor însărcinate în ultimele săptămâni. Orice gravidă vrea să nască mai repede, dar la natural nu poţi programa lucrurile, se întâmplă când trebuie.

Marea mea recomandare pentru orice femeie, în orice situaţie medicală, cu atât mai mult în sarcină şi, în mod deosebit, în faza ei terminală, este să aibă încredere în ea şi în organismul ei creat perfect de natură. De cele mai multe ori, noi înşine stăm în calea fericirii noastre, chiar şi atunci când asta se numeşte „naştere naturală“. Apoi, să se informeze corect – nu să citească haotic şi să ia de bun tot ce-i cade în mână.

Să ceară mai multe păreri medicale dacă simte că cea oferită de medicul care îi urmăreşte sarcina nu i se potriveşte.

Să nu se agaţe cu disperare de „medicul ei“ – care, de multe ori, are altă treabă, e plecat, e ocupat, are telefonul închis etc. – şi să aibă încredere că poate naşte în prezenţa oricărui obstetrician, pentru că temerile de acest gen blochează procesul naşterii. Până la urmă, ea naşte, nu medicul. La mine, în ambele cazuri medicul a fost chemat doar la expulzie, travaliul l-am făcut cu soţul şi moaşa; într-adevăr, medicul m-a ajutat enorm când au ieşit copiii – şi au fost amândoi destul de mari, aproape de patru kilograme – m-a ajutat local ca să nu mă rup, să am o expulzie lesnicioasă. Dar asta nu se întâmplă, de obicei, în maternităţile româneşti, unde medicii stau doar „la prindere“, şi unde nu concep să se lase în genunchi, de exemplu, ca să prindă copilul unei femei ce naşte în patru labe sau într-un bazin cu apă, în mod natural.

Ai descris pe blogul tău, idriceanu.com, toate trăirile tale dinainte de a-l aduce pe lume pe Victor, al doilea copil. Articolele sunt structurate într-un prolog, trei capitole și epilog. Am avut senzația că citesc o carte. Apropo, te-ai gândit să-ți aduni scrierile de pe blog într-o carte pentru mămici/viitoare mămici/părinți?

Cel puţin o carte este în lucru, dar nu-i vorba de o compilaţie de texte de pe blog, pentru că are ca subiect prima mea sarcină, pe care n-am dezbătut-o online. Plus că e un alt tip de scriitură faţă de cea de pe blog. Nu va fi o carte de sfaturi, ci una de trăiri şi întâmplări, un portret al unei sarcini „altfel“ faţă de tot ce vedeam în jurul meu la momentul respectiv. Evident, aş putea continua şi cu un volum de ponturi pentru o sarcină uşoară şi glam, dar să-l vedem finalizat pe primul şi mai discutăm. 🙂

Cum au reacționat cititoarele tale, pe blog, după ce ți-au citit povestea?

Comentariile au fost 100% pro, adică toată lumea m-a felicitat pentru răbdare şi pentru nervii tari, pentru determinare. Se pare că gravidele sau mamele care au ales cezariana ori nu mi-au citit povestea, ori au preferat să se abţină.

Cum ai rezolvat, în timpul sarcinii, „capitolul“ kilogramelor în plus?

Păi, în timpul sarcinii n-ai ce să „rezolvi“, cel mult îţi propui să ai cât mai puţine de rezolvat după. Da, şi eu am pornit în prima sarcină cu această temere, mai ales că n-am fost vreodată vreo silfidă, ci o femeie cu forme, iar menţinerea siluetei a fost mereu o provocare pentru mine. Dar e o bătălie în care ar fi bine să intri cu un plan sau, măcar, cu nişte aspiraţii, nu cu încrâncenare. Planul meu a fost să mănânc la fel de ordonat ca până atunci – trei mese şi două gustări pe zi, la ore fixe – nici mai mult, nici mai puţin cantitativ, dar cu mai mare atenţie la aportul de nutrienţi; să continui să fac sport şi, mai ales, să nu mă comport ca un bolnav, ci ca o femeie normală şi activă. A, şi eu nu cred în pofte, mai ales în cele care am auzit că te împing să te dai jos din pat în toiul nopţii ca să devastezi frigiderul.

Ai făcut sport?

Da, am făcut în ambele sarcini, chiar mai mult în a doua, dat fiind că aveam deja doi ani în plus de la prima sarcină şi mi se întipărise în minte gândul – probabil alimentat de poveştile femeilor din jur – că în a doua sarcină iei proporţii mai repede şi mai mult. În prima sarcină am alergat până în luna a treia, chiar dacă era iarnă, apoi am făcut gimnastică, pilates, am mers mult pe jos, urcat scări, alergătura de zi cu zi cu autobuzul, metroul, munca pe teren – totul pe tocuri – şi aşa mai departe. În luna a şaptea a primei sarcini am urcat pe vulcanul din Tenerife, la 3 770 m altitudine – evident, cu maşina şi telefericul, apoi pe jos, dar tot a fost o provocare.

În a doua sarcină, am făcut aquagym de 2-3 ori pe săptămână până în luna a noua şi fitness până prin luna a patra, plus „sportul“ făcut cu copilul cel mare, care se apropia de doi ani. Că mişcarea e sănătate ştie toată lumea. Că e permisă şi foarte recomandată în sarcină, femeile se cam tem să creadă. Evident, cine a făcut sport de fel în viaţă şi-a construit deja acea încredere care-i spune să continue şi în sarcină. Dar cine vrea să se apuce de asta abia odată cu apariţia unei sarcini ar trebui s-o ia uşurel şi sub supraveghere medicală, pentru că organismul trebuie să se obişnuiască cu două situaţii noi odată. Oricum ar fi, pentru cine îşi doreşte o sarcină uşoară – atât din punct de vedere medical, cât şi estetic – şi, mai ales, pentru cine îşi doreşte o naştere naturală, sportul ar trebui să fie un obicei la fel de important ca mâncatul sau vizitele la medic.

Dar după ce ai născut, cum ai ajuns la numărul de kilograme dinainte de a rămâne însărcinată?

Teoretic, nu ştiu dacă am ajuns, pentru că nu m-am cântărit. M-a cântărit medicul o perioadă, în prima sarcină, dar a renunţat când îmi tot vedea mutrele de nemulţumire. La a doua sarcină nici n-a mai încercat. Practic, nu, n-am revenit. Vorbim aici de două sarcini la distanţă de doi ani, nici nu ştiu dacă îmi voi reveni vreodată fix la acelaşi număr de kilograme sau de centrimetri în circumferinţe. Nici nu sunt adepta curelor de slăbire extreme ca să ajung de unde am plecat, iar unele transformări prin care corpul trece într-o sarcină sunt ireversibile. De exemplu, m-am lăţit în spate. Dar îmi convine, pentru că talia pare acum mai subţire, iar silueta – mai echilibrată. Însă acum, la nici două luni de la a doua naştere, fără să mă cântăresc, pot aproxima că mai am de dat jos vreo trei kilograme, şi asta după felul în care intru în haine. Nu e grabă.

Există femei care mănâncă orice și oricât în timpul sarcinii, în ideea că trebuie să mănânce cât doi. Cum vezi tu acest lucru?

Tare obositor! 🙂 Sincer, nu cred că e vorba atât de mâncat cât doi, cât de ronţăit cât doi. Adică fazele de genul să-l trimitem pe „tati“ la două noaptea la fast-food după cartofi prăjiţi şi să ne adunăm provizii pentru weekend-uri interminabile de stat în pat la televizor sunt grăitoare pentru asta. Nu ştiu cum ai putea mânca cât doi la aceeaşi masă începând cu luna a şasea, când organele tale încep să fie deja destul de înghesuite de uterul în creştere, unde să mai încapă atâta mâncare odată în stomac?

Cât despre mâncatul de orice în sarcină, mă îndoiesc să se întâmple pe la noi, că româncele au tot felul de superstiţii vizavi de alimentaţie în perioada asta. Mai degrabă există obiceiul de a mânca orice prostie de gustare sau desert pe principiul „pofteşte copilul“.

Ce sfaturi le-ai da cititoarelor revistei „Copii și Părinți“ referitor la raportul dintre, să spunem, grija pentru sănătate/alimentație și cea pentru imagine?

Odată cu sarcina, femeile înclină balanţa grijilor dinspre imaginea de sine înspre sănătatea personală şi a copilului, ceea ce este absolut normal. Dar una n-o exclude pe cealaltă. Până la urmă, dacă ai o sarcină uşoară, fără probleme, dacă treci absolut firesc prin această perioadă a vieţii, n-are rost să-ţi complici situaţia cu griji de prisos. O sarcină te face să arăţi fabulos, profită de asta!

Cel puţin în trimestrul al doilea, când ai scăpat de greţurile matinale, dacă au fost, când burtica nu se vede încă, dar sânii au crescut deja, pielea îţi străluceşte, părul e bogat, radiezi toată, n-ar trebui să-ţi amărăşti zilele cu probleme medicale închipuite. Am purtat tocuri până în ultimele zile de sarcină, am născut machiată, iar printre cele mai arzătoare griji după naştere a fost că nu-mi stă bretonul cum trebuie.

Evident, asta pentru că totul era ok pe partea medicală, cu mine şi copilul. Oricum, cred că o femeie cochetă nu-şi va schimba modul de a fi odată cu sarcina, doar şi-l va adapta.

Nu mai trăim în era sarcinilor purtate în rochii tip sac, cu cearcăne şi părul în dezordine, ci a celor purtate elegant şi demn, fără ipohondrie sau tendinţe de autovictimizare.

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>