depression_post_natal

Frica pierderii proiectată
Mi-am propus sa abordez anumite teme prin care sa ofer raspunsuri la intrebari multora dintre voi.
Asa cum va spuneam, viata poate sa ne ofere surprize si din ce in ce mai multe femei, datorita stilului de viata complet schimbat, reusesc sa obtina o sarcina cu greu, iar daca o obtin, au crescut considerabil sansele ca sarcinile sa nu treaca de primul trimestru de sarcina.

Nu mi-am propus in acest subiect sa dezvolt de ce aceasta etapa, fiindca vreau sa evidentiez sentimentele femeii care a pierdut o sarcina si dupa aceea obtine o alta cu dificultate sau pur si simplu se intampla minunea in viata ei, a lor ca si familie.

Sarcina poate decurge normal, femeia se simte fericita, traieste sentimente unice, dar adesea se indreapta catre medic pentru a avea confirmari ca sarcina decurge normal, ca bebelusul este sanatos. Ele pot afisa o usoara agitatie sau pot ramane calme, dar cu increderea ca “Totul va fi bine!”

Adesea aceste gravidute se indreapta catre o operatie cezariana, intrucat medicalizarea sarcinii, urmarirea ei atenta cat si finalizarea acesteia cu un act medical chirurgical, reprezinta o metoda sigura pentru bebelusul sau.
Cele mai multe femei din aceasta categorie se lasa purtate de sfaturile medicului, medicilor, depind de ele si traiesc prin ele.
De aceea sarcina se incheie cu o cezariana, fiindca considera ca este metoda cea mai sigura pe care o stabileste medicul, implicarea personala fiind minima, fiindca exista teama de esec.

Am lucrat cu gravidute care au trecut prin experientele de mai sus, dar au hotarat sa se indrepte catre o nastere naturala. Au urmat cursurile Lamaze, s-au pregatit psihic riguros si considerau ca sunt pregatite sa treaca prin aceasta experienta.
Insa, la ultimele controale situatia se schimba:
Fie medicul ginecolog recomanda o operatie cezariana pentru siguranta copilului: copil cu greutate mare la nastere, circulara de cordon,
Fie travaliul nu se declansa si atunci se impunea cezariana.

Cele mai multe femei au creat anumite circumstante in viata lor, emotionale sau fizice care au dus catre predarea puterii cadrelor medicale, din frica de a nu face rau propriului prunc ce-l purtau in pantece.

Am analizat cum au evoluat aceste femei, aceste cupluri.
Intr-o prima etapa, femeile erau fericite, iar eu le incurajam sa ramana in grup, fiindca motivele pentru care s-au indreptat catre cezariana au fost reale si valabile pentru ele in circumstantele create. Ceea ce au trait ele era firesc, era frica de a nu face rau copilasului, frica de a nu-l pierde.

Apoi aceste mamici au inceput sa digere experienta, iar cu timpul s-au intors la vechea lor dorinta de a naste natural. Intrebandu-le, am aflat ca isi doresc ca urmatoarae sarcina sa o finalizeze cu un travaliu si o nastere naturala.

Astazi,
recomand ca fiecare femeie care a trecut prin trauma pierderii unui micut din pantecul sau sa povesteasca despre asta, sa isi inteleaga si sa isi accepte sentimentele, neputinta si sa isi planga pierderea.

Adesea sunt chemata pentru consilierea in alaptare a copilasilor alaptati, dar plangaciosi.

Observ mamici agitate, vesnic tensionate, care nu reusesc sa intre decat intr-un echilibru aparent. Ele au nevoie de directii, de aceea mentin cu ele o legatura stransa, insa am intalnit si mamici care traiesc cu frica de a nu i se intampla ceva micutului, nu isi pot depasi frica pieredeii unei sarcini si adesea sentimentele ii revin.
Orice plans al micutului, orice semn de usoara boala declanseaza in mamica teama.

Sunt aspecte pe care multe dintre noi le-am neglijat, nu le-am crezut ca fac parte din ceea ce am devenit azi, din experienta pe care o traiesc AZI.
Daca AZI simti ca nu traiesti confortabil cu ceea ce a fost IERI, plangi, vorbeste despre asta!
Liliana Tudose

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii