26165238_804422836385237_1325258804155291944_n

La 2 luni de la nasterea mea de vis va scriu despre minunea nvd3c.

Pe scurt, trecutul:
2009 cezariana la rece, convinsa de medic, inainte de Craciun. Toata sarcina mi se recomandase cezariana pe motiv de “bazin ingust”.

2012 cezariana la cald, as fi vrut nvdc, dar nu am gasit sustinere, medicul considera dupa masuratori ca am “bazin chirurgical” situatie in care oricum se impune cezariana, si el nu isi asuma riscul de a face proba de travaliu pe uter cicatricial cu bazin chirurgical.
Orice medic ma vedea vroia sa ma programeze la cezariana, a trebuit sa lupt sa conving pentru un debut de travaliu.

2015 incercare de nvd2c finalizata cu cezariana de urgenta pe motiv de sangerare cauzata de o mica ruptura uterina

Si acum, despre nasterea care multi credeau ca e imposibila.

A fost cea mai linistita si calma sarcina.
Nu ma gandeam la inceput foarte mult la nastere, preferam sa traiesc prezentul sa ma bucur de sarcina cat pot.
Mai vedeam cate o reusita de vba3c pe grupul international.
M-a inspirat mesajul unei mame:“It can be done, but we are unicorns.You have to belive in them to really meet one”. 

Dar cum sa spui ca esti in cautarea unui unicorn cand 99% din oameni ti-ar raspunde ca asa ceva nu exista?
Avea oare sens sa-mi doresc ceva ce 99% din medicii din aceasta tara considerau ca nu se poate?
Si sotul meu zice ca 99% e putin spus.

Bogdan Cioata mi-a spus la un moment dat la un control ca el nu poate spune ca trebuie neaparat sa nasc prin cezariana, dar ca in Timisoara, tot ce se poate pentru mine e o cezariana la debut de travaliu, politica spitalelor nu permite mai mult.
Si daca mergem in concediu la mare putem cere o parere la  Isis in Constanta. 

Sincer, la primul gand mi se parea departe si complicat sa nasc asa departe de casa. 

Totusi, timpul trecea, si trebuia macar sa ma hotarasc ce imi doresc, sa ma decid macar cum mi-as dori sa fie nasterea.
Stiam ca eu imi doresc nastere naturala, dar nu stiam daca pot.
La un moment dat aveam chiar niste dureri pe cicatrice si imi era parca frica de orice tip de nastere, si de nastere naturala si de cezariana.
Mi-am amintit de experientele de la celelalte nasteri din spitalul din Timisoara, atunci mi-a fost clar ca nu mai vreau sa ajung acolo si ca vreau altceva, ca macar voi cauta altceva.

Am intrebat pe grupul de Facebook NVDC Romania, speram sa primesc o sugestie mai aproape de casa, sau macar ceva mai spre vest, mai spre Europa, dar si aici tot spre Isis mi s-a recomandat sa merg, mai exact sa vorbesc cu Liliana Tudose.

Ne-am decis ca mergem, macar sa cerem o parere, in cel mai rau caz ne bucuram de o saptamana la mare, era luna august.
I-am scris Lilianei, si primele cuvinte cu care mi-a raspuns au fost: “ Buna, da, se poate”.
Simplu si pozitiv, dupa atatia ani, dupa 3 cezariene, in sfarsit am gasit pe cineva mi-a zis DA.
A fost prima data cand cineva mi-a zis “se poate”. Fara a se lega de nimic fizic.
Am stabilit o intalnire cu Liliana si am facut o progarare la dr. Zaher, la recomandarea ei.
Era chiar saptamana in care aveam aniversarea relatiei noastre, implineam 9 ani de cand ne-am casatorit, iar consilierea initiala pe care am avut-o cu Liliana a fost pentru noi un minunat cadou, sincer a meritat sa mergem pana acolo doar pentru acea consiliere, chiar daca am fi ramas doar cu atat.
Pentru ca a fost ca atunci cand se face lumina intr-o camera intunecata, am inteles ce anume din noi a dus la istoria care a fost.
Dar nu a fost doar atat, pentru ca ce a urmat a fost mult mai mult.

A doua zi am fost la dr. Zaher.

Aveam mari emotii, dar si acolo a fost mult mai simplu decat ma asteptam, mi-a pus doar cateva intrebari si mi-a cerut sa am incredere in el.

Anamaria Bumb ne-a facut un tur al spitalul.
Ne-a impresionat caldura si naturaletea ei, holurile spitalului ca aveau portrete cu bebelusi pe pereti, totul era “primitor”.
Sotul a zis ca simtea ca suntem tratati ca si “clienti”, in nici un caz ca “pacienti”.

Pe scurt, ne-am intors schimbati de la Constanta, eram alti oameni.
Atunci nu imi dadeam seama, pentru ca eram ca intr-o “bula” de sarcina, dar ceea ce a facut Liliana cu noi a fost un fel de terapie centrata pe sarcina/nastere.
Concret, pe mine m-a reprogramat mental, pentru ca aveam in minte o grămadă de replici negative de la răspunsurile primite de la medici de-a lungul timpului.
Eu am încercat sa mi scot din cap, dar până la Liliana nu am reușit pentru ca nu aveam cu ce să le înlocuiesc, nu știam ce sa scriu peste ele.

Ea mi-a imprimat: încredere în Dumnezeu, încredere în trup și în bebeluș, conectare cu bebelușul.
Iar despre soț: aveam o relație ok și înainte, dar simt ca Liliana i-a explicat cumva pe limba lui nevoile mele emotionale în sarcina, cum are nevoie o femeie să se simtă iubită în sarcina și la naștere.

Până să nasc nici nu am constientizat schimbarea asta, doar m-am bucurat de ea.
După ce am născut am reușit văd și de la distanta și să înțeleg de fapt.

Eram decisi ca vom face tot ce tine de noi sa ajungem acolo pentru nastere.

Imi doream, dar inca mi se parea complicat, mai ales ca dr. Zaher recomandase sa venim de la 37 saptamani, de la Timisoara e distanta mare.
Erau multe de rezolvat, nu eram sigura ca vom reusi sa plecam, mi se parea ca totul atarna de un fir de ata.
Cu toate astea, mi-am pastrat o stare de calm, liniste si acceptare, in ideea ca noi facem ce tine de noi.
Totusi, incet s-au rezolvat toate.

Sotul a inchiriat un apartament pentru o luna.
I-am cerut mamei mele sa ramana la noi acasa cu fetita cea mare cat timp urma sa fim plecati.
Am gasit si bona care sa vina cu noi, pentru ca urma sa plecam cu cele doua fetite mai mici, nu aveam cu cine sa le las acasa asa mult timp, nu puteam sa ii las mamei mele 3 copii, mai ales ca nu stiam exact cat timp vom lipsi de acasa.

Totul a mers bine si am reusit sa plecam, desi de cateva zile aveam ceva contractii, neregulate, slabe, cate una la o ora-doua, uneori chiar mai frecvent.
Cand am ajuns credeam ca voi naste mai repede, insa ma blocau niste amanunte: nu-mi placea bucataria in apartamenul inchiriat, nu eram inca pe deplin linistita cu bona care urma sa stea cu fetitele mele, si stiam ca mai am unele lucruri de rezolvat inainte sa nasc.

Am petrecut cateva zile frumoase in Constanta, e frumos si relaxant sa mergi sa nasti ca intr-un concediu.
Am fost cu fetitele la delfinariu, pe plaja, pe faleza, avem amintiri frumoase.

M-a impresionat mult cand Liliana a chemat fetele care au reusit nvdc la Isis ca sa ma sustina si sa-mi povesteasca experienta lor, ca au venit chiar daca nu ma cunosteau de loc, eu eram straina pentru ele si venita de departe.
M-au ajutat povestile lor pentru ca ele au nascut in acelasi loc in care urma eu sa nasc, pentru ca mi-am dat seama mai bine cum imi doream sa fie nasterea.

Zilele treceau si deja ma gandeam ca as vrea sa nasc sa putem pleca acasa. 
Asa ca m-am plimbat mult pe jos prin oras si am cumparat ultimul lucru de care mai aveam nevoie, o salopeta groasa de bebelus.
In timp ce ieseam din magazin cu salopeta de bebe in brate, visam cu ochii deschisi ca am in brate bebelusa mea reala, adevarata, nu doar o salopeta goala si astfel vorbeam cu ea, ii spuneam ca vreau sa vina, sa se nasca, sa o strang in brate. Era vineri seara.

Am mers apoi acasa si m-am culcat. Am dormit putin pentru ca peste 3 ore, dupa miezul noptii au inceput primele contractii.
Stiam ca urmeaza sa se intample, ca se apropie momentul, dar nu vroiam sa ma grabesc, vroiam traiesc totul in tihna, mai ales ca erau rare contractiile si era noapte.
Am mai dormit cat am putut, la un moment dat parca contractiile au devenit mai dese, atunci i-am scris un mesaj Lilianei, apoi au fost din nou rare.

Aveam o grija ca stiam si simteam ca bebelusa e in prezentatie right occiput transverse sau right occiput posterior, si burtica parea orientata spre dreapta.
Liliana insa ne-a recomandat sa ne odihnim cat putem si sa facem rebozo, ceea ce am si facut, dimineata dupa ce ne-am trezit.
Dupa 3 sau 4 ture de rebozoo burtica s-a orientat pe partea stanga, si apoi a fost simetrica.
Probabil atunci s-a rotit bebe, dar eu nu am simtit nimic in acest sens.
I-am scris si moasei Anamaria si ea mi-a transmis acelasi mesaj ca Liliana, sa stau linistita si sa ma relaxez, sa nici nu mai monitorizez contractiile pana nu sunt deranjante.

In rest, in continuarea zilei travaliul a decurs lin si in pace.
Cand simteam nevoia stateam singura, cand vroiam stateam cu familia.
Fetitele mele se jucau cu plastelina, am modelat impreuna cu ele bebelusi micuti in cosulete de plastelina si pe cate o contractie mai puternica strangeam intre degete o bila de plastelina.
Nu stiam sa estimez cat timp va mai fi pana voi naste, fetita mea de 5 ani era entuziasmata ca vine bebe, dar eu ii spuneam “poate nu azi, poate doar maine”

Pe masura ce se lasa intunericul, nu ma mai simteam la fel de “in siguranta” singura si am chemat-o pe Liliana, ma gandeam ca vine seara si poate voi obosi, voi pierde cumva controlul chiar daca fizic nu ma deranja inca nimic foarte tare.

Liliana a ajuns pe la 6 seara, am mai stat putin cu ea si parca contractiile au inceput sa devina mai intense, greu reuseam sa vorbesc sau sa fac altceva.
Mi-a sugerat sa plecam spre spital, i-am spus asta sotului, el vroia sa culce fetitele (erau obosite) pana ma pregatesc eu de plecare.
Abea am reusit sa-i comunic bonei ca plecam.
Abea am reusit sa ma imbrac si sa ma incalt cu ajutorul Lilianei.
Ii ceream Lilianei o imbratisare pe contractie, asta simteam ca am nevoie.
Am iesit pe usa, cu sotul in urma mea, lasandu-mi fetitele plangand dupa el, pentru ca inca nu adormisera, dar nu mai puteam astepta, trebuia sa plecam.
Le auzeam plansul dar parca era ceva intr-o lume paralela.

Pe cat de linistita si lina a fost ziua, pe atat de intens a fost drumul de 5 minute pana la spital. Inca inainte de a intra in masina simteam parca capul bebelusei alunecand mai jos.

Pe drum am avut 3 contractii, le-am simtit extrem din cauza pozitiei in care eram nevoita sa stau.
Pe cea de-a doua contractie mi s-a rupt apa, a fost un poc! care m-a luat total prin surprindere pentru ca nu mi se mai intamplase niciodata si nu stiam la ce sa ma astept.

Brusc m-am trezit uda si panicata pentru ca era intuneric si nu vedeam nimic, nu puteam vedea daca e doar apa curata sau nu, aveam teama de a nu fi sange (pentru ca la incercarea de nvd2c avusesem sangerare), si odata cu asta am simtit puternic si cum i-a coborat capul.
Dar Liliana a stiut ce sa spuna ca sa ma echilibreze si sa-mi atenueze agitatia emotionala : “a fost prea perfect si frumos totul pana acum ca sa fie sange”, plus ca s-a rugat!

Am ajuns, am coborat din masina, in fata spitalului, simteam sa imping, Liliana mi-a aratat cum sa respir ca sa retin impingerea.
In spital trebuia sa trec pe la medicul de garda. Eu, cu experientele mele negative legate de medici, imi puneam intrebare “oare ce medic e?”
Liliana ma linisteste din nou “nu conteaza, noi suntem cu Dumnezeu”, era chiar ce aveam nevoie sa aud.
Ajungem la medicul de garda, constata “dilatatie completa, i se simte capsorul”.

Intre timp a aparut si moasa Anamaria Bumb si a urcat sus inaintea noastra sa umple bazinul pentru nastere.
Am urcat si noi cu liftul.
Cand am ajuns acolo am simtit in sfarsit ca pot sa ma relaxez, ca sunt unde trebuie sa fiu si ca de acum sunt in siguranta.
Inclusiv ca stiam ca la nevoie e o sala de operatie in apropiere imi dadea liniste, desi nu vroiam sa ajung acolo.
Am intrat in apa si am luat initial o pozitie in care speram sa ma pot odihni putin, sa-mi revin dupa socul drumului.
Dar a fost o iluzie sa cred ca ma pot odini, pentru ca contractiile veneau peste mine, intense si incontrolabile, nu ma puteam opune, nici odihni.

La un moment dat a venit  dr. Zaher, mi-a placut ca a stins lumina.

Multe detalii nu mi le amintesc, le-am vazut doar pe filmare.
Stiu ca ceream apa din cand in cand, imi simteam gatul uscat.
Mi s-a zis ca expluzia a durat cam 30-40 minute si mi s-a parut cea mai intensa, cercul de foc, senzatia de arsura.
Iubita mea mica a plonjat in apa cu amandoua manutele pe langa cap, apoi curand am avut-o in brate.
Nu imi venea sa cred ca e real, ca chiar s-a intamplat.
Am ramas un timp blocata, si de la efort si pentru ca aveam nevoie sa ma conving ca chiar e real, chiar s-a intamplat si nu doar mi se pare, nu a fost doar un vis.

Aveam tendinta de a ma misca cu aceiasi prudenta ca dupa cezariana, mi se intamplase de prea multe ori. Mi-a trebuit un timp pana sa ma conving ca chiar era totul real, mi-a trebuit timp pana sa reusesc sa ma bucur cu adevarat.

La controlul de 6 saptamani am inteles de la Bogdan Cioata ca nu se vede de loc pe peretele meu uterin ca as fi avut 3 cezariene, arata ca dupa una singura.
In concluzie, daca ramaneam in Timisoara ma alegeam din nou cu o cezariana fara indicatie reala. Asadar, ar fi fost o greseala sa nu fi mers la Isis, chiar daca a fost o aventura, a fost una minunata si implinitoare.

Sunt recunoscatoare si ii multumesc in primul rand lui Dumnezeu pentru minunea de nastere care am trait-o.

Multumesc Lilianei Tudose, pentru calauzire, ai fost un inger pazitor si o revelatie pentru noi.

Multumesc Anamariei Bumb si dr. Mohamed Zaher, pentru noi au fost ingeri.
Multumesc Bogdan Cioata pentru suport si inspiratie.
Multumesc Irina Cohal pentru ca atunci, in august, cand am scris pe grup, tu mi-ai raspuns sa o caut pe Liliana.
Multumesc Laura Constantin si Alina Avadani pentru ca ati fost acolo pentru mine.

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii