Mother cradling newborn baby's hand
2009, aveam 23 de ani si Dumnezeu a vrut sa ne dea un pretios “dar” de Craciun, ne-a trimis-o pe Daria (DAR pentru  Ioana si Andrei)
Eram tanara si nu stiam prea multe, nici cu medici nu aveam multa experienta. De la inceput medicul imi tot spunea de cezariana pe motiv de “bazin ingust”.
Despre nasteri in spitalele de stat auzisem doar experiente negative.
Familia punea presiune sa merg la spitalul privat abea deschis. Termenul era chiar inainte de Craciun.
Imi era teama ca daca ar fi sa nasc de sarbatori, nimeni nu va fi disponibil cu adevarat pentru mine, nicaieri.
Asa ca am schimbat medicul pe final, am schimbat medicul de la spital de stat cu un medic care si-a deschis maternitate privata.
M-a chemat la termen sa ma internez, pe 21 decembrie, pentru inducere.
Nu a functionat, nu aveam nici o contractie, nu ma durea nimic, nu era inca momentul potrivit. Dupa ce am stat acolo de la pranz pana seara 10, nu mai aveam chef de nimic, m-a convins frumos pentru cezariana. Mi-a promis ca voi fi ca noua si ca totul va fi bine.
Ca el oricum ar vrea sa inchida clinica de sarbatori, sa dea liber personalului. Ca bebelusa nu e pozitionata bine, apasa cu capul pe oase, nu unde ar trebui sa apese si de asta nu are cum sa se nasca natural.
Andrei si mama (care vroia sa nu ma chinui) erau cu mine, i-am intrebat ei ce zic, amandoi au zis “hai”, asa ca am zis si eu “bine”, fie asa.
Clinica era recent deschisa, toti erau foarte draguti.
Mi-au spus doar lucruri frumoase, pozitive. Aveam emotii, dar si multa inconstienta, nestiinta, detasare pe care doar cand esti asa tanar le poti avea.
M-am rugat in timpul operatiei. Nu ma durea nimic. Andrei era langa mine.
Cand au scos-o si am vazut-o nu imi venea sa cred ca e a mea, a noastra, ca e reala.
Era atat de frumoasa, era rozalie si “durdulie” dupa cum ziceau si cei de acolo, vorbeau foarte frumos cu noi si despre noi.
Am revazut-o a doua zi dimineata.
Am fost incurajata sa o alaptez, s-a atasat perfect de la inceput.
Totul, si bebelusa, si alaptarea erau pentru mine atat de noi, de necunoscute, nici macar nu mai vazusem alta data un copil asa mic.
Mi-o aduceau la program pentru alaptare, nu era mereu cu mine, si ii dadeau si completare.
Teoretic, eu stiam ca nu ar fi nevoie, dar nu puteam sa nu ii ascult, nici fizic nu eram in stare sa fiu mai mult cu ea, nici emotional nu eram pregatita de mai mult.
Asistentele ar fi vrut sa o lase cu mine si peste noapte, dar am refuzat pentru ca simteam ca nu pot.
Insa noaptea urmatoare am vrut s-o am cu mine, incepusem sa prind mai mult drag de ea.
A fost o noapte minunata, prima noapte alaturi de ea, simteam ca coboara cerul pe pamant pentru mine intr-un trupusor cald si moale de bebelus.
Dupa ce am ajuns acasa am alaptat exclusiv.
Ne-am bucurat mult de ea, ne-am adaptat usor, am fost fericiti.
Ii eram recunoscatoare lui Dumnezeu ca totul a fost bine, ca nu am trecut prin ceva greu, ca nu m-a durut nimic. Vorbind cu o prietena care nascuse natural imi spunea ca am fost norocoasa ca nu am simtit nici o contractie, pentru asta ma bucuram si eu.
Peste cateva luni, am citit mai mult, am inceput sa privesc altfel lucrurile.
Mi se parea ca am facut o greseala, ca a fost un moment de orbire pentru amandoi cand am acceptat asa usor operatia.
Simteam ca am gresit ca nu am lasat-o sa se nasca cand era ea pregatita, ca nu l-am lasat pe Dumnezeu sa ne dea nasterea pe care o pregatise el, si ca am grabit eu lucrurile pentru confortul meu si planurile mele.
Stiam ca data urmatoare as vrea sa fie altfel.
Ulterior, au fost momente cand am gandit ca chiar daca pentru mine a fost bine pe moment, a fost “greseala vietii mele”, pentru ca a avut niste consecinte care nu puteam sa le sterg, simteam ca a fost o greseala care “ma condamna”.
Ce cred acum? Ca la felul in care eram eu atunci si la contextul de atunci, lucrurile au decurs in modul cel mai potrivit si bland pentru mine.
Acum stiu cum e nasterea naturala si stiu ca o nastere naturala medicalizata, in acel context, nu ar fi fost la fel de blanda, poate chiar imposibila pentru mine.
2011-2012, Silvia
aveam 26 de ani, a doua sarcina. A apărut intr-un moment în care mi-am dorit-o, dar fost o sarcina cu mai multe framantari.
Simteam ca sunt insarcinata.
Fac un test de sarcina, iese neclar.
Daria mergea la gradinita, aflu ca au cazuri de varicela.
Stiam ca nu am avut in copilarie, asa ca trebuia sa aflu daca sunt insarcinata sau nu, sa iau decizia daca o mai las la gradi sau nu.
Ma duc la eco, nu se vede nimic, medicul e sigur ca nu e sarcina.
Decid ca o las pe Daria la gradi in continuare ( gandesc ca nu sunt insarcinata si nu e asa grav daca fac si eu boala, macar scap de o grija)
In continuare ma simteam destul de ciudat, nu intelegeam ce se intampla, de ce ma simt atat de obosita, de ce ma simt altfel ca inainte, simteam ca se intampla ceva cu mine, ca se schimba ceva, dar nu aveam raspuns.
Conform asteptarilor, Daria face varicela, ii trece repede.
Intr-o zi de duminica fac si eu febra.
Andrei imi aduce un test de sarcina, pe motiv ca ma purtam prea ciudat.
Fac testul de sarcina, iese clar pozitiv. Curand imi apare si eruptia de varicela. Soc total.
In aceiasi zi am aflat ca intr-adevar, eram insarcinata si ca aveam si varicela, exact ceea ce vroiam să evit.
Nu stiam ce sa fac, cu cine sa vorbesc, cum sa dau celor din jur asa o veste, decidem ca nu spunem inca nimic familiei.
Am cautat informatii sa ne linisteasca, varicela in primul trimestru venea cu un risc de 2% de malformatii, ne rugam si speram sa fie totul bine.
Am stat in casa doua saptamani sa treaca boala si apoi am mers la eco, un medic nou. I-am explicat situatia, imi spune:
“Daca ai avut varicela nu ar trebui sa o pastrezi”.
Raspund ca vreau sa o pastrez.
“Felicitari atunci” imi raspunde.
Ecografic estimeaza 10 saptamani. Mai spune: “Daca ai o cezariana deja, tot prin cezariana vei naste si de data asta, vom programa cu 10 zile inainte de termen”.
Am anuntat familia in seara de Craciun. De la ei au urmat ingrijorari, reprosuri, propuneri de a nu pastra bebelusul. M-au dezamagit.
Apoi mi-am gasit linistea, stiam ca cel mai bun lucru ce pot sa il fac e sa fiu impacata si linistita, oricum nu puteam schimba ce s-a intamplat si am lasat varicela undeva in urma, nu m-am mai gandit de loc la ea.
Nu mai vroiam sa nasc prin cezariana. Andrei ma sustinea.
Cu mama am avut o discutie neplacuta cand i-am spus ce vreau.
Am mers la un alt medic despre care auzisem ca avusese nvcd-uri.
I-am cerut sa imi dea o sansa, a acceptat initial.
Treptat, sustinerea lui se diminua pe masura ce trecea timpul si se apropia termenul.
Era ingrijorat de factorul fizic, ma masurase in centimetrii si, conform teoriei lui aveam “bazin chirurgical”, situatie in care oricum se opereaza, si el nu e nebun sau inconstient sa faca proba de travaliu pe uter cicatricial cu bazin chirurgical.
Apoi altfel de pretexte, “nu cred ca tu ai stii sa impingi”.
Se grabea, vroia sa ma programeze la cezariana. Am refuzat, i-am spus ca stiu ca o cezariana la debut de travaliu e mai buna decat una la rece.
Mi-a confirmat ca asa e. Aveam in minte intrebarile:
“Daca stie, de ce trebuie eu sa il conving? De ce trebuie eu sa ma lupt pentru asta?”
Am fost dezamagita, am plans, nu stiam ce sa fac. Nu cunosteam, nici personal, nici macar virtual pe nimeni care sa fii reusit ce imi doream eu.
Am cautat la un moment dat alternative, am primit recomandarea de a merge in alt oras, unde era un spital ce parea a fi mai prietenos cu situatii ca a mea.
Cand l-am anuntat pe medicul meu de acasa ca voi pleca, s-a bucurat pentru ca urma si el sa plece.
Atunci am inteles ca pusese presiune pentru cezariana programata pentru ca vroia sa “ma rezolve” inainte de a pleca el in concediu.
Am ajuns la medicul din celalalt oras. Initial ne-a dat sanse 50%, eram fericiti si cu speranta.
Cand vorbesc cu parintii mei la telefon am parte de o adevarata “furtuna emotionala”, mama mea cat se poate de panicata si speriata vroia sa vina si ea acolo.
Peste cateva zile medicul ne cheama din nou, de data asta spune “nici o sansa” si ne propune data pentru cezariana.
Venea cu scenarii cu cap de copil blocat in bazin, cu asta l-a speriat pe Andrei.
Dezamagita, iau decizia sa ne intoarcem acasa, cu gandul ca o cezariana pot sa am si acasa, nu vedeam rostul sa raman pentru asta acolo.
Se intoarce si medicul meu.
Intr-o seara, dupa ce am umblat mult pe jos, incep sa simt contractii..
Eram fericita, mi se parea magic, era prima data cand mi se intampla.
Am stat toata noaptea acasa cu contractii, am si dormit majoritatea timpului, simteam contractiile in somn.
Dimineata trebuia sa decid ce fac, acasa nu puteam sa raman pentru ca era acolo si mama mea, un izvor de panica si stres, nu am avut suficienta maturitate, intelepciune si putere ca sa aranjez altfel lucrurile incat sa nu fie ea acolo. Asa ca mi-am sunat medicul si am plecat la spital.
Eu inca speram sa se intample o minune si sa nasc natural.
Ajungem. Spitalul mi-l amintesc rece si impersonal.
Medicul e rece si impersonal, ii era teama, era axat pe riscuri.
“Eu nu pot sa te asist sa nasti natural. Nu pot garanta ca pot sa scot copilul la timp in caz de ruptura uterina. Hai sa nu o mai lungim, ne pregatim pentru cezariana”. 
Am simtit ca mi se rupe inima. Parca totul in jur ar fi devenit metalic si fara viata.
Mi-au aratat pe unde sa merg, dupa un anumit prag nu l-au mai lasat nici pe Andrei sa vina cu mine.
Parca am spus noi ca vrem, dar tot nu l-au lasat.
Nu eram pregatiti pentru asta, nu stiam ca trebuie sa cerem asta, la prima nastere fusese prezent din oficiu, nu imi imaginasem ca e ceva ce trebuie  negociat.
Nu cred ca m-am mai simtit vreodata atat de singura pe lume ca atunci.
Pe de-o parte frica imensa, panica.
Pe de alta parte soc, senzatia ca nu ar trebui sa fiu aici, ca sunt intr-o lume a robotilor care nu simt, care fac totul mecanic, automatizat.
Parca totul ar fi fost de gheata, inghetat.
Cu halate verzi-albastre, masti pe gura si huse pe cap erau ca niste soldati de gheata, cu sloiuri de gheata in loc de suflete.
Nu-mi amintesc nici un zambet, doar raceala.
Cand m-au anesteziat am simtit ca devin si eu de gheata, rece si fara sentimente, chiar daca imi venea sa plang si aveam o agitatie interioara pe care ma fortam maxim sa o tin sub control.
Chiar daca fizic simteam, pentru ca am simtit si durere fizica.
Nu puteam nici sa ma rog, desi aveam asta in gand, dar eram complet blocata.
Am rugat o asistenta sa stea langa mine sa vobeasca cu mine.
A fost singurul sprijin, chiar daca ma intreba lucruri fara nici o legatura cu nasterea, intrebari care ma faceau sa fug cu gandul de acolo, am simtit-o ca pe un inger.
Un inger coborat in acel iad, pentru ca acea nastere a fost pentru mine ca si cum ar fi trebuit sa cobor in iad pentru bebelusa mea.
Cand au scos-o am simtit durere, apasare pe burta de abea puteam sa respir.
Apoi am vazut-o si am auzit-o plangand. Era atat de mica!
Dar nu puteam sa ma bucur, eram inghetata.
Brusc imi amintesc de varicela si ma simt totusi usurata ca am vazut-o si ca e intreaga, sanatoasa.
Au urmat apoi cateva ore de asteptare goala.
La un moment dat am ajuns in salon, cand a aparut Andrei mi-a aratat poze cu ea. Replica lui: “Nu-i o tragedie ca a fost cezariana”
Ce puteam sa-i spun atunci? Sigur ca nu a fost o tragedie, dar pentru mine a fost un iad, am coborat singura in iad pentru un copil, ma straduiam sa imi revin din soc si fizic.
Mai tarziu am primit-o.
Era atat de micuta, ea a fost cea mai mica dintre fetele mele.
De atunci am inceput sa “ma bucur” de ea.
In prima noapte nu mi-au lasat-o, regret si acum, dar nu eram destul de mobila sa pot sa insist.
Apoi a fost bine, dar a trebuit sa lupt sa o am langa mine.
Am putut sa lupt pana a inceput nebunia lor cu icterul.
In automatismul in care functionau ei acolo, puneau la lampa la un moment dat toti bebelusii.
Simteam ca o iau razna, era o lupta epuizanta sa insist ca vreau sa alaptez, ca vreau sa ma cheme acolo cand se trezeste si ca nu vreau sa ii dea lapte praf. Evident ca ma chemau rar.
Am trait toate aceste stari emotionale la intensitate mare si cu sentimentul ca nimeni nu poate intelege, si chiar cred ca in viata mea nu era nimeni atunci care sa fii putut sa faca asta.
Nu am vorbit cu nimeni despre asta.
Cand am ajuns acasa, viata mi se parea grea.
Mult timp nu m-am simtit in stare nici macar sa raman singura acasa cu amandoua fetele mele, totul mi se parea coplesitor de greu si imposibil.
Mult timp am fost sigura ca nu voi mai avea alti copii.
Cred ca dupa doua luni nici nu ma mai gandeam constient la nastere, insa a ramas o “umbra” a nasterii si a schimbarii.
Acea umbra ma vizita din cand in cand.
Aveam perioade cand era bine si eram eu cea normala, fericita.
Alteori acea umbra aparea si atunci nu mai eram fericita, ma simteam moarta.
Nu fizic, dar simteam ca sufletul mi-e mort si ca totul e prea greu de dus.
Cred ca la zece luni de la nastere  acea “umbra” m-a vizitat ultima data, apoi a ramas in urma.
2014-2015 Bianca
Sarcina cu Bianca a venit in viata noastra intr-un moment in care eram in echilibru si in pace, noi ca familie si eu cu mine insami.
Totusi, vestea venirii ei a iscat o furtuna in parintii mei, nu înțelegeau de ce mai vrem un copil, de ce îmi risc viața după 2 cezariene, dar furtuna de aceasta data pe mine nu m-a tulburat.
In privinta nasterii, la inceput eram impacata ca va fi tot cezariana, eram sigura ca daca nu am gasit sustinere sa nasc natural dupa o cezariana, sigur nu am cum sa gasesc dupa doua.
Am mers tot la acelasi medic, pentru ca eram convinsa ca toti sunt la fel si ma multumeam cu faptul ca macar pe el il cunosc si stiu ce asteptari pot avea.
Cam pe la jumatatea sarcinii m-a anuntat ca el va fi plecat in concediu in perioada cand urma eu sa nasc si ca trebuie sa gasesc alt medic.
Intre timp doua fete pe care le cunosteam nascusera natural dupa o cezariana.
Una din ele, absolventa de medicina, si-a convins doctorita pentru nastere naturala si a reusit, dar avusese o nastere medicalizata, cu interventii, pentru care a luptat strans.
Pentru mine era insa o dovada vie ca e posibil, desi ii stiam povestea si stiam ca asa o nastere nu mi-as dori si asa o lupta nu vreau și nu pot sa duc.
Cealalta nascuse cu medicul B., un tanar deosebit, abea revenit din strainatate, o speranta.
Am decis sa merg la merg la el sa il intreb, oricum trebuia sa imi caut un medic.
I-am cerut o sansa pentru nastere naturala.
M-a impresionat ca a povestit cu mine atunci in jur de o ora, a spus ca el imi da aceea sansa pe care o cer doar ca nu poate sa imi promita.
Mi-a dat o speranta, altfel decat toti ceilalti medici.
Aveam o dorinta de a incerca sa fac ce tine de mine pentru a reusi nasterea, dar imi era teama sa imi fac sperante mari, pentru ca nu vroiam sa trec prin dezamagirea de data trecuta.
Cum ar spune altii, nu vroiam sa fac o “obsesie” din felul cum voi naste.
Cumva vroiam sa incerc dar fara a ma lega afectiv, fara a ma implica emotional in legatura cu nasterea.
Acum, nu prea inteleg cum mi-am putut imagina ca voi reusi sa fac asta, adica cum mi-am putut imagina ca ma pot indrepta spre nastere naturala fara sa ajung să mi-o doresc.
Citesc la un moment dat povestea unei fete care incercase nvdc tot cu medicul B., si finalizase prin cezariana.
In timp ce era in travaliu, la spital, venise alt ginecolog, unchiul lui B, sa ii explice despre riscurile la care se supunea.
Fata pana la urma a ajuns sa ceara cezariana.
Povestea ei si amintirile mele de la nasterea anterioara mi-au creat o frica de spital, de personalul medical.
Stiam ca B. va fi de partea mea, dar imi era teama de toti ceilalti de acolo pentru ca nu vroiam sa fiu nevoita sa lupt cu ei.
Asa ca mi-au cautat o doula pentru asta, simteam ca am nevoie de cineva sa fie “tampon” intre mine si ei, sa poata sa ma apere.
Andrei ma sustinea, dar stiam ca in fata argumentelor medicale e influentabil.
Am gasit doula si m-a ajutat sa ma echilibrez putin, sa imi exteriorizez macar o parte din frici.
Dar si ea mi-a spus aceleasi cuvinte ca si B. “nu pot sa iti promit o nastere naturala”.
Dar timpul trecea si eu nu intram in travaliu, teama si tensiunea erau totusi prea mari.
Trecusem de termen si la control B. imi spune ca e putin lichid si ca mai putem astepta doar cateva zile, va fi nevoie de cezariana daca nu se intampla nimic.
Am plecat plangand de la el, nu stiam pe moment ce sa fac, in nici un caz nu vroiam o cezariana fara travaliu macar.
Mergeam plangand pe strada si la un moment dat trece o fata blonda, frumoasa ca un inger pe langa mine si imi da un biletel verde, apoi dispare.
Pe biletel scria cu pixul :”Ferice este cel ce se increde in Domnul”.
Mi-a dat liniste si speranta pe moment, am bagat biletelul in buzunar, il am si acum in buzunarul de la acel palton si ma intalnesc cu el din cand in cand.
Pentru ca nu vroiam o cezariana fara travaliu, am mers seara la o sedinta de acupunctura si apoi am luat ulei de ricin.
Noaptea au inceput contractiile, destul de frecvente, destul de puternice, dar eu ma bucuram pentru ele, ma bucuram ca sunt acolo.
Simteam fiecare contractie ca si cum as urca si cobori pe un munte, efort mai intens la urcarea pe munte, maxima intensitate in varful muntelui si apoi eliberare si lejeritate odata cu stingerea contractiei.
Dimineata am anuntat-o pe doula si pe B.
B.: “Vino la spital, in situatia ta cu 2 cezariene nu poti sa stai prea mult acasa, mai stai putin daca vrei, dar vino.”
A venit doula. Am plecat impreuna. Drumul cu masina, pe contractii l-am simtit greu pana la spital.
B. era acolo deja, ne astepta.
Control, dilatatie 2, internare. Am urcat in sala travaliu. Nu mai era nimeni acolo, nu era alta nastere, m-am bucurat.
Doula mi-a sugerat sa ma odihnesc cat inca pot. A venit moasa care urma sa ma monitorizeze si bataile inimii bebelusului.
Am simtit-o rece si serioasa, distanta.
Si B. cand vorbea despre mine cu cei ceilalti de acolo spunea “uter dublu cicatricial”, eu am auzit chiar daca stiu ca el nu a intentionat sa aud asta. Mi-au pus si branula.
Nu ma simteam tocmai in confort acolo si am ales sa fiu in lumea mea, intinsa pe pat, in pozitie fetala, ascultam pe telefon exercitii de relaxare in casti. Vroiam sa nu mai aud pe nimeni si toti ceilalti de acolo sa nu mai fie (exceptand Andrei, B. si doula)
La un moment dat vine anestezista. Nu facusem constultul preanestezic, desi B. insistase sa il fac.
Nu am vrut sa-l fac pentru ca nu vroiam sa fie cazul de anestezie, nu vroiam cezariana, si nu vroiam sa discut cu nimeni care sa imi spuna ca oricum nu se poate nastere naturala dupa doua cezariene.
Pentru ca pentru ei chiar nu exista nastere naturala dupa doua cezariene.
Raspund la intrebari intre contractii. B. era suparat ca nu am facut controlul preanestezic ca sa nu ma deranjeze anestezista in travaliu.
Stresati ca am mancat ceva dimineata si ca mai beam din cand in cand apa.
Eu de atfel eram destul de bine cu contractiile mele.
La un moment dat dilatie 4. Apoi 6/7.
Doula a incercat sa ma faca sa ma mai plimb, am acceptat, desi nu vroiam sa ii vad pe cei de acolo.
Parca nu ma mai simteam la fel de bine, simteam ca parca nu mai pot, parca imi doream sa nu mai simt contractiile.
Din acest moment nu mai stiu exact care a fost ordinea in care s-au intamplat lucrurile care au urmat.
Sangerare pe contractii. La inceput am ignorat-o. Pana a zis cineva ca e prea mult sange.
Senzatie de arsura pe un colt al cicatricii.
Gandul ca sper ca nu fac ceva gresit, periculos, gândul că sper ca nu fac o greseala.
B. calm si linistit, imi explica situatia.
Zicea ca daca nu se opreste sangerarea in 5 minute, intram in operatie.
Atunci mi s-a facut pentru prima data frica si am zis ca eu nu vreau sa mai astept deloc, vreau sa mergem acum.
El in continuare calm imi arata ca la monitorizare bataile inimii sunt bune.
Imi explica ca sangerarea e ori de la cicatrice ori de la placenta.
Ajungem in sala de operatie. Tot personalul panicat, exceptand B.
Cu insistente il lasa si pe Andrei acolo, desi eu nu mi-l amintesc decat foarte vag.
Stiu ca a fost acolo langa mine dar nu prea am amintirea lui.
Odata cu anestezia am inghetat, era o frica care simteam ca ma ingheata.
Pe moment am simtit o eliberare ca macar nu ma mai dureau contractiile. Odata cu anestezia s-a lasat o ceata peste mine, chiar daca fizic eram treaza.
Chiar daca fizic vedeam, parca nimic nu se mai vedea clar.
A tinut destul de mult, timp care era apasator.
Nu mi-o amintesc deloc deloc pe bebelusa din sala de operatie, desi stiu ca am vazut-o.
I-am pierdut undeva amintirea, a fost invaluita intr-o ceata pe care nu am reusit s-o ridic si nu stiu daca e posibil vreodata sa recuperez amintirea ei.
Prima mea amintire cu ea e din salon.
Stiu ca au scos-o greu, si dupa ce au scos-o in continuare mi se parea ca tine prea mult, timp gol si apasator, stiam ca in mod normal trebuie sa tina mai putin.
Il intreb pe B. : “de ce tine asa mult?”
B. incercand sa ma ajute imi da un raspuns pe care as fi vrut de fapt sa nu il primesc, sa nu il aud. Un raspuns care imi creaza o imagine mentala de joc de puzzle cu bucati insangerate  smulse din mine, de care mi-e teama ca nu se vor mai lipi la loc.
Atunci mi-a fost teama sa nu mor si nu mai stiu cum a trecut timpul pana am ajuns in salon.
Am primit-o pe Bianca (apgar 9) destul de repede si initial eram fericita ca nu am murit, ca nu s-a intamplat nimic grav si suntem bine.
Parerea lui Andrei: “cea mai faina nastere chiar daca a fost cezariana”.
Pe moment asa simteam si eu, eram fericita ca nu am murit si ca am ajuns mai departe ca data trecuta, ca am primit sansa de a incerca, ca facut tot ce puteam eu sa fac in acele conditii.
Am reusit sa o tin pe Bianca cu mine si in prima noapte dupa operatie si sa ma descurc cu ea.
Mi s-a spus ca din cei aproximativ 15 bebelusi din maternitate de atunci, ea era singura alaptata exclusiv.
A fost o bucurie pentru mine ca am reusit si asta, mai ales ca vedeam ca si la capitolul alaptare era mai bine ca data trecuta, era chiar ideal.
Dar mie imi dadusera credit pentru alaptare pentru ca eram la al treilea copil si alaptam in tandem. 
Moralul meu a fost pozitiv pana cand au inceput sa vina intrebari din exterior.
Pana cand am realizat ca altii vor sa stie “ce nu a mers bine?”
“de ce nu s-a terminat conform planului?”
Pentru ca asta ma facea si pe mine sa ma gandesc la raspunsuri, sa caut raspunsuri.
Pe care initial nu le aveam. Si mai ales ce sa raspund unor persoane care nu cunosc situatia si nu stiu aproape nimic despre nasteri?
M-am suparat maxim pe Andrei pentru ca vorbise cu altii, le daduse detalii si eu trebuia acum sa le raspund la intrebari.
Era povestea mea pe care nu vroiam sa o impartasesc cu oricine, vroiam sa pot eu sa aleg cu cine povestesc si cu cine nu despre asta, cu atat mai mult cu cat nici eu nu intelegeam povestea si nu ii gasisem nici un sens.
Simteam ca pentru el a fost ceva exterior, ca si cum ar povesti un meci de fotbal, in schimb pentru mine a fost ceva cat se poate de personal si de viu.
As fi vrut ca el sa le fi spus celorlalti doar versiunea scurta : “am plecat la spital si am facut cezariana”, pentru ca nu era nimic fals nici in aceasta varianta, era doar varianta prescurtata.
B. mi-a explicat ca sangerarea fusese de la o mica ruptura ( 1cm ) pe un colt de cicatrice.
Daca am fi asteptam mai mult s-ar fi extins. Mi-a mai spus ca au scos-o greu pentru ca se angajase deja, ii era capul intre oasele mele deja, dar nu se angajase optim cu circumferinta cea mai mică.
Cand am ajuns acasa am inceput sa imi pun o gramada de intrebari si sa caut un sens pentru povestea pe care am trait-o.
Si pentru ca nu gaseam nici un sens alunecam din ce in ce mai tare intr-o stare negativa.
Credeam ca ar fi fost mai bine sa fii facut direct cezariana, mi se parea ca una “la rece” sau la debut de travaliu, cum fusesera celelalte, e mai putin dura si mai usor de dus decat una de “urgenta” cand nici nu ai timp sa intelegi ce se intampla cu tine.
Nu am fost de loc pregatita emotional in acel moment pentru acea cezariana pentru ca imi dorisem altceva.
Replicile lui B. “Daca ai fi avut o singura interventie anterioara probabil ajungeai la nastere naturala pentru ca rezistenta peretelui uterin ar fi fost sporita” si “Daca vei mai avea un copil probabil indicatia optima va fi de cezariana la 39 saptamani” ma aruncau tot mai mult in ceata si nu intelegeam pentru ce a fost nevoie sa traiesc acel travaliu fara finalitatea pe care mi-o doream, de ce Dumnezeu ma dusese pe acel drum care pentru mine era fara sens, pentru ca eu la inceputul sarcinii eram impacata cu ideea de cezariana, si tocmai ca nu vroiam sa alunec intr-o dezamagire.
De ce imi iesise in cale B? Puteam foarte bine sa aleg un cezarianist, fara atata aventura, neprevazut si dezamagire.
Am inceput sa am regrete si sa ma simt nefericita.
Eram trista pentru ca nu gaseam un sens, plangeam in fiecare zi.
Credeam ca daca voi mai avea copii inevitabil tot la cezariana voi ajunge, pentru ca daca nu am reusit o nastere naturala dupa 2 cezariene, cum sa reusesc dupa 3?
Problema era ca in acele momente ajunsesem sa-mi doresc nastere naturala de dragul experientei in sine, si parca parea ca acea experienta nu era pentru mine.
Simteam ca trebuie sa ma intorc in timp acolo in travaliu ca sa il finalizez.
Stiam ca in acel context facusem tot ce am putut si tot ce a depins de mine, dar stiam ca la modul general s-ar fi putut face mai mult.
Stiam ca in mintea mea nu am reusit sa inlocuiesc in totalite vizualizarea cezarienei cu o vizualizare a unei nasteri naturale. Cumva le aveam in minte pe amandoua.
Stiam ca la nivel fizic s-ar fi putut face ceva pentru angajarea optima a bebelusului, ca daca as fi avut langa mine pe cineva care sa stie mai bine si sa imi spuna ce sa fac, cineva care sa ma ajute mai mult, ar fi putut sa fie altfel.
Cand i-am spus la Andrei ca stiu ca daca ar fi fost altcineva langa mine, sau daca as fi fost altundeva, as fi putut sa nasc natural, el mi-a raspuns: “ok, intereseaza-te, spune-mi unde trebuie sa mergem alta data si vom merge”.
Ce zicea al era fara sens pentru mine atunci. Pentru ca stiam ca aveam un prezent de trait atunci, ca avem o bebelusa mica si ea e parte din prezentul nostru.
Si ca e sanatos sa traim acel timp prezent nu un viitor ipotetic care se poate materializa sau nu.
Vroiam sa uit nasterea, ma straduiam sa o uit.
  In fiecare zi imi venea sa plang cand imi aminteam de nastere.
Poate dupa o luna am avut o prima zi in care nu am plans.
Cautand raspunsuri, ii cer lui Dumnezeu sa imi dea un raspuns, sa imi dea o explicatie.
Imi iese in cale un verset :”…  your labor in the Lord was not in vain” (corinteni 15,58).
Aparent intamplator, citeam in engleza atunci.
Zic aparent, pentru ca in versiunea romaneasca, “labor” e tradus cu “osteneala”, cuvant care nu mi-ar fi atras atentia si nu mi-ar fi spus nimic daca citeam doar in romana.
Gandesc: “ok, deci Dumnezeu imi spune ca nu a fost degeaba, inseamna ca intr-o zi voi vedea un sens si pentru asta”
Alt cuvant de incurajare l-am primit cand am fost prima data la biserica dupa nasterea.
Era lectura cu Noe cand Dumnezeu ii da curcubeul ca legamant ca nu va mai fi potop.
Atunci am simtit ca Dumnezeu face un legamant si cu mine si imi promite ca alta data nu va mai fi la fel, va fi altfel.
Totusi, mult timp am avut o stare negativa pe care nu o puteam controla. Ma straduiam cat puteam sa fiu pozitiva si optimista, dar parca nimic nu mai functiona bine.
Eram mereu obosita, si oricat as fi dormit, ma simteam groaznic de epuizata. Mi se parea ca iau doar decizii proaste, imi era teama sa iau decizii, teama sa imi fac si cele mai mici planuri, pentru ca mi se parea ca nu pot controla nimic si totul vine peste mine fara sa pot influenta nimic.
Odata m-a intrebat Andrei: “Daca vrei sa mergem pana la mama mea, de ce nu imi spui?” Ghicise că vroiam asta.
Raspunsul meu: “Pentru ca mi-e teama ca daca imi fac planul asta nu o sa-mi iasa si chiar atunci va dormi una din fete si nu vom reusi sa plecam”.
Eram oscilanta, aveam perioade cand functionam normal, cand eram eu cea normala, si apoi perioade cand vedeam doar scenarii negative pentru orice.
Ii explicam la Andrei ca sunt ca un semafor cu 3 culori: “cand e verde sunt normala, cand e galben simt ca o iau in jos cu dispozitia si poate trebuie sa fac ceva/schimb ceva sa incerc sa nu ajung mai jos, la culoarea roșie. Si cand e rosu e rau, sunt asa cum nu imi place nici mie, cum nu iti place nici tie sa fiu”, era nevoie să avem un acest cod simplu pe culori ca sa știe cum sunt într-un anumit moment.
Pentru ca roșu era o stare de proasta dispozitie cu care ma luptam si pe care nu o puteam nicicum controla, era peste puterile mele.
Pe la 4 luni de la nastere am fost la un priveghi, murise bunica unui prieten. Atunci, vazand pe cineva care chiar a murit, am realizat inca o data ca eu nu am murit de fapt, ca sunt vie si ar trebui sa ma simt vie si sa ma bucur de viata pe care o am.
Totusi, in continuare mi se parea ca ceva nu se potriveste, ca tot ce mi se intampla e peste puterea mea.
Nu mai stiam sa spun NU sau NU POT atunci cand cineva astepta ceva de la mine si asa am ajuns intr-o stare de epuizare crunta, si intr-un moment cand efectiv m-am prabusit fizic. Intr-o noapte mi se blocau articulatiile si nu reuseam decat cu mare efort sa ma misc, sa ma intorc de pe o parte pe alta. Dimineata mi-a luat cateva minute sa reusesc sa ma misc, sa ma dau jos din pat, cu durere in fiecare articulatie a corpului. Nu intelegeam ce mi se intampla, de ce abea ma puteam misca.
Mama lui Andrei, vazandu-ma, m-a intrebat: “Oare nu e de la operatia de cezariana? Nu se poate sa fii uitat medicii ceva acolo in interior?”
“Nu, nu e de la operatie, nu am nimic ginecologic, pe mine ma dor oasele și articulațiile ”.
Acum stiu ca ceva ramasese totusi uitat in interior, dar nu la nivel fizic, erau lacrimi si emotii inca ramase in interior.
Cu timpul, fizic, mi-am revenit. 
Emotional, mai greu. La 6-7 luni de la nastere eram la mare in Grecia. Era un mic paradis, o mare albastra, cristalina, perfecta.
Mi-am propus sa las acolo, in acea apa limpede toate gandurile negative si toate starile proaste.
Degeaba, m-au urmarit in continuare.
Cred ca abea dupa 1 an de la nastere mi-am revenit.
Ulterior, mi s-a confirmat ca fiind acolo in acel spital, cezariana imi atarna deasupra capului ( de fapt deasupra uterului) ca sabia lui Damocles, pentru ca B. mi-a spus ca ceilalti il presau “hai, cat o mai lasi?”, si atunci cand medicul meu inițial, cel care îl avusem si la a doua sarcina, s-a intors din concediu si a aflat povestea au avut un conflict din cauza mea, i s-a reprosat lui B. ca mi-a permis tentativa de nastere naturala.
Drumul catre NVD3C  a fost unul greu si lung insa nu ca drumul pana la Constanta, unde mamica a reusit sa aiba nasterea mult visata. Cum a decurs nasterea ei, aflati aici NVD3C.

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii