irina

La 4 ani de la NVDC-ul meu, nu pot sa dorm.

N-am scris niciodata amanunte (poate pentru ca pe vremea aia am simtit ca lumea nu e pregatita sa “digere” nasterea mea desfasurata acasa), dar am impartasit de cate ori am fost intrebata in particular, din experienta acumulata.

irina
Sunt o persoana credincioasa, cred in Natura, in mersul firesc al lucrurilor, in perfectiunea Creatiei.

Asa ca, mi-am zis ca nu exista niciun motiv pentru care n-as putea sa nasc.

Totusi, pe ultima suta de metri, in saptamanile 38-40, am avut cateva zile in care contractiile porneau si se opreau. La un control medical, mi s-a spus ca am dilatatie 3-4.

Si totusi, contractiile mele erau ineficiente, din moment ce aveam un pretravaliu atat de lung (aprox. 3 sapt).
As vrea sa va spun ca toata experienta mea legata de prima cezariana a fost extrem de traumatizanta.

Si dupa 10 ani, ma cutremuram daca ma gandeam la ea.

Asa ca, pentru mine, spitalul NU a fost o optiune.

Nu-mi puteam imagina cum as putea sa intru in spital fara sa ma panichez, fara sa plang, fara sa ma simt terorizata. Acum, dupa 14 ani, amintirile au ramas dar emotiile s-au estompat.

Viata mi-a facut cadou o a doua cezariana, care m-a impacat cu spitalul. Dar sa revin la nvdc…

Deci in conditiile in care n-as fi pus piciorul in spital de bunavoie, mi s-a spus ca uterul meu NU stie sa se contracte, ca nu voi reusi sa nasc natural acasa fara ajutor medicalizat (oxitocina).

Am ramas in loc fara cuvinte, fara ganduri, fara emotii… impietrita.

M-am retras pentru cateva ore, m-am recules, m-am adunat, m-am intrebat ce-mi doresc cu adevarat si…. am hotarat ca totusi voi reusi.
Am asteptat zi de zi, inca vreo 2 saptamani, mi-am iubit si acceptat uterul cel “neputincios”, am ajuns la o doamna doctor care m-a invatat niste tehnici alternative cu care sa-l ajut sa se “trezeasca” (ulterior le-am folosit cu succes si cu alte cateva mamici – cliente) si… intr-o vineri seara, puiul meu a inceput sa bata la portita.

O data la 3 minute, ca un ceas elvetian, de la inceput.
Sase ore, de la 6 seara cand a inceput, pana la 12 noaptea, a fost un travaliu euforic.

Yeeeey, uterul meu functioneaza si il vom vedea pe bebe in curaaaaand!!!!!
Din aceste 6 ore, primele 4 au fost prin oras, plimbandu-ma pe jos sau mergand cu masina in diverse locuri unde aveam treaba.

4 ore in care nu m-am gandit nicio clipa ca as avea nevoie de vreo monitorizare, de vreo verificare a BCF-urilor… Urmatoarele 2 ore le-am petrecut acasa, pregatind terenul: am schimbat lenjeria patului, am facut ordine; apoi mi-am facut unghiile, m-am imbracat sumar in stilul “vacanta in Hawai” si am dansat/ ascultat muzica faina.
La 12 noaptea, exact ca in povesti, s-a terminat brusc “petrecerea”.

Au aparut niste contractii… pe care nu pot sa le descriu altfel decat ca parca imi rupea cineva carnea de pe mine, simteam ca ma rup in doua pur si simplu.

Urmatoarele 3 ore au fost crunte, de tortura. Ca si cum as fi fost fortata sa termin un maraton fara sa am deloc antrenament si ramaneam fara suflu, ca si cum ma luptam cu un urs care ma sfasia iar si iar, ca intr-un infern unde eram torturata la nesfarsit.

Concret, am simtit ca o forta gravitationala de 1000 de ori mai puternica, care ma tragea in pamant si ma dezintegra. Am fost complet abandonata procesului, mi-am trait total senzatiile fara sa ma lupt cu ceea ce mi se intampla, dar experienta acestor 3 ore a fost extrema dincolo de orice inchipuire.

(Cred ca am vazut o singura gravida care a trecut prin senzatii comparabile cu ce-am trait eu.

Restul travaliilor la care am participat au fost “light”😁)
Moasa nu-mi putea face nimic pentru ca nu suportam sa fiu atinsa nici cu un deget, iar sotul ma sustinea ca sa nu ma prabusesc.
La ora 3 dimineata am intrat in expulzie, iar lucrurile au devenit gestionabile.

Corpul meu a fost atat de binevoitor cu mine, incat ma lasa sa-mi trag sufletul intre contractii.

Astfel ca au devenit neregulate (dar nu a fost niciun impediement in evolutia travaliului).

O contractie incepea exact cand reuseam sa-mi linistesc respiratia si sa-mi trag sufletul. A fost… Wow!!!

Ce inteligent e corpul meu!!!?!!!
Dupa o expulzie de 1 ora si jumatate, la 4.30 dimineata, a iesit bebelusul meu cel posterior, cu o mana prinsa de cordon la cap, uitandu-se incruntat in jur, cu o expresie clara de “Oare unde am aterizat😳?”
Dupa inca 1 ora a iesit si placenta si m-am dus imediat la baie sa fac dus si sa ma inviorez.

Si m-am inviorat atat de tare, ca dupa sesiunea de poze/ felicitari/ schimbat impresii, sotul s-a culcat cu bebe pe piept, iar eu ramasesem singura si… nu stiam ce sa fac.

Nu aveam somn deloc, eram treaza, fresh si energica, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

N-am reusit sa adorm deloc toata ziua. Abia in noaptea urmatoare am dormit.
Si n-am reusit nici sa plang (de bucurie ca am scapat, de bucurie ca il vad pe bebe, de durere sau din oricare alt motiv).

Atat de mult a trebuit sa ma intaresc ca sa pot trece prin aceasta experienta, incat dupa ce s-a terminat, mi-au mai trebuit inca vreo doua saptamani pana cand sa pot iesi din starea asta de amazoana.

Abia apoi m-am inmuiat si am plans si mi-am plans de mila.
Sunt tare mandra de nasterea mea naturala, ma simt ca si cum am cucerit Everestul sau ceva.

Cu toate ca am avut 3 ore extrem de dureroase, nu a fost traumatizant, nu am ramas cu sechele si sunt recunoscatoare pentru unicitatea acelui moment.

Imi pretuiesc nasterea, pentru ca experientele profund transformatoare din viata sunt cele care ne imbogatesc si ne dau sens.
The end

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii