Am inceput sa scriu iar
Simt de ceva timp ca este cazul sa incep iar sa scriu
M-am invartit in aceasta lume virtuala, am citit, am vrut sa vad ce se mai scrie, de ce scrie lumea.
Mi-am pus si eu intrebarile acestea:
De ce simt eu nevoia sa scriu?
Istoria exprimarii prin scris, desen, arta si ulterior vorbire in viata mea
Copil fiind nu am simtit lejeritate la scris cand era vorba sa compun pentru limba romana, insa intotdeauna am avut un jurnal pe care il tineam zi de zi sau in functie de situatie, daca erau etape importante in viata mea de atunci. Vorbesc de perioada scrisului cu penelul, cand nu existau tastele decat la masina de scris.
Nu stiu daca am avut un talent in a ma exprima, de aceea am avut mari retineri in timp, mari retineri in fata profesorilor si in fata altora. Jurnalul pentru mine reprezenta o exprimare a ceea ce simteam, era exprimarea sincera, in raport cu mine, in raport cu ceilalti.
Sa ma raportez la propria-mi copilarie?
Suntem atat de multi copii care am invatat tacerea, care am invatat sa ne exprimam atat de putin sau mai degraba sa nu ne exprimam. Am fost copii ai unei generatii care la randu-i a invatat tacerea, tacerea care ascundea neincrederea, furia, dorinta si s-a dezvoltat timiditatea, ulterior multi au dezvoltat revolta, dar nu in raport cu cei fata de care simteau revolta, ci mai degraba revolta in raport cu cei apropiati: sotul, sotia, parintii, copiii sau in raport cu ei insisi.
Am fost acesti copii si multi dintre noi, in nestiinta noastra am devenit sau riscam sa devenim aceeasi parinti.
Am exprimat emotiile mele prin scris
Pareau secrete jurnalele mele, dar nu mi le doream atat de secrete, fiindca ceea ce nu puteam exprima in fata parintilor, retinuta fiind de teama impusa de respectul acelei perioade, prin jurnalele mele lasate anapoda, comunicam cu ai mei. Dar rezolvam cate ceva. De aceea stiam intotdeauna ce scriam si cat din intimitatea mea ofeream fiindca in permanenta ma asteptam sa fie citite, chiar daca nu imi spuneau.
Timiditatea impusa de acea societate, complexele care pareau sa se dezvolte din prea mult criticism, din dorinta parintilor, profesorilor de a deveni ceea ce ei isi doreau, puneau amprente. Am devenit un copil cuminte, timid, dar care era purtat de viata si reusea sa se exprime.
Parte dintre noi am invatat sa ne exprimam:
Si am cantat la chitara. Eram membra in corul scolii, in formatia folk a scolii si bateam tara la Festivalul Cantarea Romaniei. Imi placea asta. Eram atat de fericita! Imi placea sa ma inconjor de copiii care isi doreau mai mult de la viata, imi placea acea latura a profesorilor care ne antrenau in competitii si ma lasam purtata de ei. Acei profesori si-.au pus amprenta pozitiv in viata mea de acum.
Am realizat, acum ca si adult, imi place competitia – hey, nu am fost olimpica extrema, dar eram in competitie si imi doream mereu mai mult.
Am desenat si mergeam la cercurile de desen, iar cel mai mult imi placea sa desenez fiindca se strangeau colegii si colegele in jurul meu. In pauze se asezau langa mine si imi spuneau sa le fac portrete. Faceam portretul presedintelui Ceausescu si imi placea sa ma joc cu creionul, tonuri de negru si hasurari diverse. In timpul orelor lejere, cand trebuia doar sa ascultam, aveam langa mine mereu cate o alta colega si ulterior se schimbau colegii intre ei, fiindca isi doreau un mic portret de la mine. Se parea ca la varsta de 14 ani incepeam sa fiu curtata de baieti in acest fel: cerandu-mi sa le creionez un portret.
Apoi am plecat de acasa
Din Tulcea orasul meu, la varsta de 14 ani am plecat la internat in Constanta unde am exersat scrisul: scriam scrisori catre casa, prieteni.
Eram la liceul Santar, un trofeu pentru mine in acea vreme, 1987.
Atunci am inceput sa construiesc foarte mult increderea in mine, a fost un exercitiu de autodepasire, de independenta.
Scrisul era prietenul meu, scriam cu mine si pentru mine. Imi exprimam ceea ce simteam si imi traduceam. Cautam intotdeauna explicatii ale sufletului si gaseam corelatii in oamenii de langa mine. Nu stiam ca mai tarziu voi dezvolta o pasiune din asta. Eram sociala, imi placea sa ma inconjor de oameni, dar timida in profunzime.
Am facut acest mic rezumat al inceputului meu
Fiindca astazi, ieri, ultimele luni, chiar ultimul an am avut mari framantari in ceea ce priveste dorinta mea de a scrie, de a impartasi. Am analizat daca este o nevoie interioara, daca exista o anumita latura a mea care are nevoie de confirmari de la ceilalti. M-am gandit de ce imi lipseste atat de mult scrisul din viata mea si exprimarea sincera intr-un mediu virtual, cautam chiar si jurnalul meu simplu…la un moment dat. Am gasit raspunsurile, voi reveni dupa ce voi descrie cum am descoperit iar nevoia de a scrie.
Viata m-a purtat si m-a indepartat de scris
Am terminat liceul si la putin timp am intrat in valul vietii: sotie, mama o data, mama de doua ori, si…Nu mai scriam, aproape ca nici nu mai vorbeam ceea ce simteam. Eram formala, ma straduiam sa fac ce spune societatea, ce spune lumea ca ar trebui sa faca o sotie, ce spune lumea ca ar trebui sa faca o mama, ce spune sefu ca ar trebui sa faca un angajat supus.
Cu aceast ultim cuvant am inceput cautarile mele. Nu puteam fi supusa fiindca “trebuie”. Citeam intr-una. Citeam inca de cand m-am casatorit tot ce inseamna dezvoltare personala, din 1993, impreuna cu sotul meu. Eram singurii din grupurile noastre de prieteni, colegi de munca, familie care citeam acest gen de carti publicate, “americanisme” publicate de colectia Curtea Veche.
Orice schimbare vine cu un click
Al doilea copil a pornit alte cautari si citiri in viata mea. Atunci, in 2002, intra un calculator in viata noastra. Abia asteptam sa pot sa ma conectez la internet sa pot citi si ma conectam atat de rar.
In 2005 a reaparut dorinta mea de a scrie, de a comunica in scris, fiindca, se parea ca ajunsesem sa am un mediu mult mai prietenos si cu aceleasi idei despre cresterea copiilor si educatia familiala intr-un mediu virtual, intr-un mare grup, forumurile abia infiintate atunci, de femei plecate din tara, care imi impartaseau ceea ce stiam deja, dar din cartile citite impreuna cu sotul meu, in acele carti cu idei americane.
Acolo am scris pentru mine, am pus intrebari si am realizat ca imi place sa invat de la ceilalti. A aparut un jurnal virtual public pe acel forum, unde eram mamica si tot acolo m devenit pentru a treia oara mamica.
Acolo am capatat incredere si am trecut in latura cealalta de sfatuitor. In acel mediu virtual am avut marele meu de exercitiu de autodepasire, la 34 de ani si am avut alte cautari in viata, eu, femeia care ma regaseam numai prin prisma mamei,mai degraba-nu ma mai regaseam nici macar ca mama, incepeam sa rezolv ceea ce am lasat in urma mea si am inceput calatoria in dezoltarea personala.
Asa cum mi-am propus, in acest articol vreau sa spun ce a insemnat scrisul si de ce am facut-o in anumite etape din viata mea.
Acel forum exista si de acolo s-au nascut multe dintre cele care am revolutionat mai mult sau mai putin lumea nasterii, a alaptarii si a mamicitului, respectiv parintitului.
Eu cea care am absorbit informatia cu multa sete pentru copiii mei, apoi ca si profesioniost am simtit ca pot sa ajut mai mult fiindca nu imi placea ce vad: multe mamici debusolate, multe cezariene pe banda, multe femei care renunta in alaptare, multa indreptarea catre cresterea micutilor cu antibiotice si vesnica nesiguranta si greseala. Noi parintii, alta generatie de parinti, din pacate sau din fericire eu am primit informatia aceasta cu putin timp de a ramane insarcinata cu cel de-al treilea copil.
Ne hraneam cu un alt fel de informatie, aflam ce insemna iubirea in viata copilului, care ii sunt nevoile si…
Cel mai inportant aflam cum am fost noi afectati, prin copilaria noastra, de pedepsele si comportamente agresive ale parintilor nostri.
Incepea cautarea noastra, noi ne aflam ranile si intelegeam ca anumite comportamente pe care le preluam instinctiv pot afecta copiii nostri.
Din dorinta de a sti mai mult pentru copiii mei, fiindca deja aflasem ca am gresit, deja vedeam comportamente care stiam ca pot afecta copiii pe termen scurt sau lung, am citit si aprofundat ceea ce faceam ca si profesionist. Am invatat despre emotiile femeii gravide, despre alaptare si emotii, despre inceputurile de familie si am dezvoltat psihologia acestor etape, trecand eu insami prin multe dintre ele.
Am citit mult si am aprofundat intai pentru mine
Azi am realizat ca inca citesc si aprofundez pentru mine si familia mea, ca trec din etapa in etapa.
Azi, de exemplu, ma pasioneaza emotiile si reactiile trupului-boala.
Azi aprofundez devenirea femeii ca mama, aparitia sarcinii si emotiile aferente ei, care pot intarzia o sarcina.
Azi cunosc si aprofundez efectele emotiilor din copilarie, din relatie cu propria mama, relatia cu sotul, relatia cu sine in timpul: sarcinii, travaliului, alaptarii, momentelor imediat urmatoare.
Primul meu blog a fost in Galati, cursurilamaze_galati.ablog.ro, in anul 2007, cand imi doream sa popularizez o alta nastere decat cea ca in Romania, acolo am scris articole din putina mea experineta de atunci, dar traduceam articole, aveam un jurnal.
Atunci am inceput sa imi exersez scrisul ca si indrumator, in postura de a scrie pentru a ajuta. Tot atunci am invatat ce inseamna sa creezi un blog, sa scrii si sa iti asumi ce scrii, am invatat tehnici de comunicare eficienta, am invatat cum anumite cuvinte pozitive pot crea evenimente pozitive.
Acel blog a fost printre primele din Romania care prezenta altfel aceasta etapa: sarcina, nasterea, alaptarea.
Prezenta programe noi pe care ni le doream a le aplica in Romania, acum ele exista!
Acest blog si activitatea din Galati a fost tranzitia catre Jurnalul Isis, urmatorul blog pe care l-am creat la un alt nivel, cand scriam prin prisma unei echipe, cand reprezentam o institutie. Isis, locul mult visat ca in America, cel din materialele mele de studiu, a fost schimbarea mea catre un alt oras. Aceasta este povestea frumoasa, cand imi doresc sa pot vedea partea plina a paharului, dar dezvoltarea personala aduce schimbari pe toate planurile, pozitive si negative…
Lucram intr-o maternitate, una mult visata in Romania si exersam scrisul, cautand sa raman aceeasi in relatia de la om la om, dar sa pot exprima emotiile asa cum aveam confirmari prin prisma primului meu blog, ca pot transmite.
A fost o perioada cand nu am stiut ce sa fac cu micul si primul meu proiect de suflet, care a constituit o etapa in tranzitia mea catre Constanta.
Iubeam blogul din Galati, dar nu ma mai regaseam in ceea ce scriam. Acum eram fascinata de povestile femeilor care nasteau asa cum nu puteau naste in Galati. Acum simteam ca femeile pot beneficia si fizic de ceea ce faceam: sustinerea la nastere si consilierea in alaptare.
Eram fascinata sa pot scrie emotiile femeilor si sa arat altor femei ca nasterea este miraculoasa si scriam cu elan, informam cu mai multa ardoare, acum din partea unei institutii. Am avut permisiunea si credibilitatea managerului, dr. Zaher, care incuraja nasterea naturala in apa si instinctiv stia care ii sunt nevoile femeii la nastere si ale partenerului.
Jurnalul Isis, isisconstanta.blogspot.com, a fost exercitiul meu sublim pentru care am inceput sa citesc cum sa redactez articole, cum sa pot expune informatia, ce poate percepe o persoana, cum poate percepe o alta persoana. A fost marea mea tranzitie catre increderea in scris ca si profesionist, dar ramanand acelasi om simplu care transmite mai degraba emotia, o informatie si care doreste sa arate umanitatea scrierilor, simplitatea trairii si simplitatea omului care scrie si transmite, asumandu-si greseala, asumandu-si eventualele replici.
Jurnalul a schimbat multe minti ale femeilor din Romania, acum stiau ce inseamna nasterea naturala, care sunt implicatiile si in timpul cezarienei. Contul Facebook al Maternitatii Isis a fost creat impreuna cu Sorina Voicu si ulterior am aflat cum se socializeaza pe aceasta retea, cum putem sa transmitem si sa schimbam ideile romancelor care se indreptau cu usurinta catre cezariana. Am scris mult pe constul facebook si forumul Isis, eram aproape de mamici, simteam asta. Eram cu ele in real si dupa, prin scris. Sau intai intrau in contact cu scrierile mele, apoi veneau si ne cunosteam in maternitate.
Viata si-a urmat cursul
Maternitatea Isis si implicare fizica, timpul pentru scris nu mai exista.
Au existat situatii in viata, dezamagiri care mi-au produs o retinere in a mai scrie. L-am numit asa cum spun “scriitorii” blocaj. Dar, am spus simplu: nu mai simt sa scriu.
Am deschis BB Center. Eram prezenta in viata reala cursuri, ture, nasteri, evenimente, consilieri la domiciliu.
Si…
Am disparut mult de pe aceasta blogosfera. Eram prezenta si se scria despre mine, scriau mamicile, dar eu nu mai scriam. In turele de noapte imi faceam timp sa mai citesc ce scriu altii, in rest nu mai exista timp pentru virtual. Eram eu cu profesia in real si familia mea care isi trai tranzitia.
Citeam cu nostalgie. Am privit cum s-au ridicat alte mamici, asemeni mie, care au devenit profesionisti, le-am citit blogurile. Citeam informatiile si traducerile pe care eu nu apucasem sa le fac.
Ma amageam si spuneam, este vremea lor, tu faci altceva acum.
Si,
Au urmat analize, au urmat ganduri serioase in timp ce viata ma purta la cursuri, grupuri, la evenimente, in saloane, in casele oamenilor.
Si,
Doamne, ajunsesem ca timpul meu sa fie impartit strict pe ore!
Aceleasi lucruri le regaseam in alte situatii, aceleasi tipologii umane traiau aceleasi experiente si…am realizat ca drumul meu era scris, am avut nevoie de aceasta pauza, sa fiu atat de implicata in real, fiindca am sesizat, am analizat si am creat sustinerea specifica din punct de vedere emotional pentru consilierea in alaptare, am sesizat ca oamenii au nevoie mai mult decat programe de nastere si programe de alaptare, de cadre medicale, de sitale, au nevoie sa le fii aproape, sa se deschida. Am descoperit ca tinerii isi doresc mai mult decat atat, iar eu am informatia, eu pot ajuta.
Am deschis Grupul BB Center, alaturi de pagina BB Center. Am reinceput sa scriu articole fiindca revenisem in viata virtuala fiindca se crease aceasta nevoie.
Si,
Am redescoperit scrisul, am redescoperit nevoia mea de informare continua si dorinta mea de a scrie pentru mine si pentru ceilalti.
Am ales sa scriu sub propria-mi identitate, nu pentru Isis, nu pentru BB Center.
De ce am ales sa deschid acest blog?
Fiindca astazi am fost rugata de o mamica sa ii vizitez pagina. De regula, nu fac asta, fiindca sunt invadata de astfel de mesaje si daca nu cunosc persoana, nu o fac. Spre aceasta pagina ceva m-a trimis. Mi-a placut ce am citit, un jurnal al sufletului.
Am felicitat aceasta mamica si ea mi-a multumit cu respect, dandu-mi de inteles ca imi citeste scrierile si pune pret pe ele.
Multumesc!
Atunci am realizat ca eu scriu din dorinta de a ajuta, eu scriu pentru a preveni sa ajunga si alte persoane in diverse situatii, scriu fiindca simt ca cineva are nevoie de sprijin si nu indrazneste sa deschida o poarta de comunicare cu mine sau cu altcineva.
Dar,
Nu scriu pentru a-mi fi recunoscute articolele sau sa cred vreodata ca oamenii ar reactiona la numele meu.
Am hotarat sa scriu aici, fiindca simt sa scriu in primul rand pentru mine si…da, imi doresc ca la un moment dat sa pot fi suficient de organizata, disponibila sa pot scrie carti.
Inchei asa cum am invatat de ceva timp,
Cu drag pentru mine si pentru voi,
Am scris toate cele de mai sus,
Liliana Tudose