Simt o avalansa de sentimente, cuvintele mi se aglomereaza in minte inca inainte de a le asterne si imi doresc atat de mult sa exprim situatia neutru, sa exprim si sa deschid sufletul, mintea celor care sunt plecati in “tari straine”pentru un trai mai bun.

Am gandit daca sa impartasesc povestea cu voi sau sa ma duc intr-un colt al casei si sa plang. Sa plang de mila unei mame decente cu varsta de 76 de ani aflata singura pe lume cu copiii departe, sa plang de mila parintilor mei aflati departe de noi, de mila mamei sotului meu, de batranetile lor care vor veni, firesti de altfel, fiecarui om.
Sa plang si sa tac?
Sa plang si doar sa schimb atitudinea mea, a sotului meu, a familiei mele in astfel de situatii?

Aceasta intamplare a venit in viata noastra, am gandit.
Nimic nu este intamplator,da!

Daca acum trei zile anticipam ca ma voi simti rau si asteptam cumva sfarsitul de saptamana sa ma refac, surprinzator, sambata viroza m-a scos complet din sistem pentru 24 de ore. Am simtit nevoia sa stau numai la pat, febra, catar respirator. Curgeau apele si eliminam secretii intr-una.
Initial m-am opus bolii fiindca nu era conform programului stabilit anterior de mine. (Ih!) Cu cat eram suparata ca boala ma tine la pat, cu atat simteam ca ma lupt cu ea si ma simteam vlaguita.
Scoasa din toate activitatile, cu familia pe langa mine, m-am concentrat pe ceea ce simteam si primeam cu acceptare fiecare senzatie neplacuta a trupului, stiam ca ea este necesara si facea parte din etapele vindecarii.

Duminica, bucuroasa: “Ma pot ridica din pat!”
Activitati usoare, apoi trupul ma trimite din nou in pat.
Intr-un final, incropesc ceva de mancare, masa de duminica, fericita ca pot face asta, fiindca imi doream sa fim intreaga familie impreuna, in sufragerie.

Un gand:
“Invit-o si pe vecina de alaturi sa manance cu noi!”
Ii spun sotului, in timp ce pregateam masa in sufragerie, cu un usor aer de sarbatoare. Simteam sa impart ceea ce facusem cu drag, asa, cu un trup arzand si cu moleseala musculara.

Despre vecina de alaturi:
Cand ne-am mutat in aceasta locatie am simtit nevoia sa fim singuri, sa impartim timpul nostru pretios numai cu familia noastra mare, formata din cinci membri. Nu cunostem si nu ne implicam prea mult in activitatile si relatiile acestei mici comunitati create de 25 de ani, scara blocului.
Dar, aceasta vecina singura, in varsta de 76 de ani era prietena buna cu doamna care a locuit in apartamentul nostru.
A suferit dupa plecarea lor si incerca sa lege o relatie cu noi.
In viata noastra agitata, aproape ca nu aveam timp sa raspundem solicitarilor ei. Cateodata evitam.
Apoi,
Ne-am oprit.
Simteam ca este ceva in neregula cu noi.
Ne-am facut analiza si am realizat ca aceasta femeie are nevoie de ajutor, noi credeam ca noi suntem prea ocupati, prea impovarati, prea agitati-implicati cu cei trei copii si activitatile pe care le aveam.
Ne-am oprit si am realizat ca a venit vremea sa raspundem solicitarii de ajutor, imprietenire, vorba, sustinere a unei batrane singure.
Ne-a impresionat povestea ei:
Vaduva de multi ani, are doua fete, una i-a murit la varsta de 19 ani, ar fi fost de aceeasi varsta cu mine, iar cealalta este plecata de mai mult de doua zeci de ani in Germania.

Un suflet, am gandit.

Sotul meu a fost cel care a legat discutii cu ea, iar eu eram pur formala, raspunzand solicitarilor ei, in timp ce alergam prin casa, in timpul putin, pe care cateodata simteam ca il pierd. El era destinat familiei mele.

O femeie singura.
Viata si moarte.
Chiar nu mi-am pus aceasta intrebare, ce va face ea?
Era o vecina. Noi suntem noi in bloc, gandeam….
Si ea se apropia de noi, ea venea catre noi si lega relatia cu sotul meu. O femeie simpla, o mama ramasa fara copii.

O, Doamne!
Care-i sensul vietii?
Pentru ce, cine, de ce ne crestem copii?
Durerea mea acum rezoneaza cu situatia ei, nu ma gandesc la mine in postura de batrana, dar ma gandesc la parintii mei, la mama sotului.
O femeie singura care-si vede de viata si obtine atentia cu portia de la oricine, si pare OM bun…

Suna la usa ei, ora14.00.
Se aude muzica populara, ar putea sa doarma, gandim.
Sunam. Telefonul se aude langa usa de la intrare. Hm. Ea aude foarte bine cand sunam la usa. Sotul imi transmite ingrijorarea lui. Ii spun sa nu mai gandeasca aiurea, fiindca ma simt rau si numai la asa ceva nu m-as gandi.
Ii spun sa astepte. Posibil sa doarma.

Ora 19.40
Sunam din nou. Acelasi televizor mergand, aceeasi muzica populara, acelasi telefon langa usa.
“Li, eu simt ca ceva nu este bine”
Ma incapatanez sa cred ca al meu sot se panicheaza si sun la vecina din fata sa aflu despre batrana si daca stie unde este cheia. Stiam ca urma sa lase cuiva cheia. Nu stia.
Adrenalina ma scoate din starea in care ma aflam, uitasem de mine, uitasem de starea mea, ci pur si simplu am inteles sensul acestei stopari din activitatea mea, prin boala si de ce a trebuit sa fiu acasa.

Am simtit ca ceva este in neregula. Trebuia sa actionam. Aveam doar numele fostului proprietar al apartamentului nostru si in felul acesta am luat legatura cu fata din Germania. Nicio ruda disponibila in Romania care sa vina sa vada despre ce este vorba: sora la pat, frate batran si bolnav….
O….simteam ca se pierd atatia timpi importanti de care atarna viata unui om!
Simteam ca este ceva in neregula si eram legati la maini, nu aveam cheie.
Fata din Germania se pierduse la telefon, nu gasea solutii. Daca la inceput am spus ca nu ne implicam, ca suntem doar cei care sesizam o ingrijorare de-a noastra, acum simteam ca viata unui om ar fi putut fi scurtata fiindca se pierd timpi importanti, cand nimeni nu lua o hotarare.

Am luat-o noi.
Am sunat la 112.
Politie, pompieri, salvare, descarcerarea.
Usa sparta.

Copiii mei cu emotii.
O, cum am trait aceasta experienta in familie!
Iti multumim, Doamne, pentru ceea ce ai trimis spre noi, fiindca copiii mei au activat sentimentele nobile!
Fata cea mare deja era suparata ca politia nu vine mai repede, chiar daca aceasta batranica parea ca intra cateodata in intimitatea ei, in camera ei…
Fata mea a simtit sa spuna ca batrana traieste, sa exprime furie! Stia asta!
Sa isi exprime increderea in cainele ei care ar fi latrat daca ar fi simtit ca in peretele invecinat un suflet de om s-ar fi ridicat catre cer…

Baiatul cel mic a inceput sa se roage cu voce tare prin casa, sa alerge, sa il implore pe Dumnezeu sa ii mai lase viata vecinei lui:
“Fiindca era o batranica buna, care ii mai dadea cate o ciocolata, care vorbea frumos cu el”
In asteptarea salvarii si a echipei de la 112 in casa noastra a fost o atmosfera pe care imi e greu sa o descriu acum…
Stiind cat de importanti sunt timpii pentru a avea sanse de resuscitare, ma controlam sa nu intru in panica, dar auzind stragatul plin de speranta al puiului mic, m-am dus langa el in dormitor si am stat amandoi in genunchi:
“Mami, spunem intai rugaciunea TATAL NOSTRU apoi ne rugam numai pentru ea!”
Copilul meu de sapte ani a preluat controlul! Da, el a facut un plan!
M-am conformat.
Ce puteam face?
Noi, straini, in asteptarea echipei.

Daca ma cititi si faceti parte din echipa
SMURD, POMPIERI, POLITIE, JANDARMERIE
Va felicit din tot sufetul!
Prompti, umani, profesionisti!
Lucrurile se schimba in Romania.

Usa sparta prompt, fara pagube.
Batrana intansa in dormitor, cazuta peste un ghiveci de flori.
Pompierul:
“E aici, cred ca e moarta!”
Aprinde lumina, batrana reactioneaza.
Exista puls.

Geo din apartamaentul nostru vine alergand, uitand de frica lui de moarte:
“Mami, traieste?!”
“Da, iubire, slava Domnului! Du-te dincolo!”

Este asezata cu grija pe pat. Suspecta de accident vascular. Hipertensiva veche.
Sun fata din Germania imediat:
“Traieste” Plang. Plang?

Nu stiu cum te cheama, tu, un asistent de pe salvare, dar m-ai marcat!
“Bunica, draga, trezeste-te!
Bunica, draga, sarmana, ai cazut si te-ai lovit, dar vei fi bine!
Hai, bunica, ridica ochii, ca nu mai esti singura, suntem aici cu tine, te vom ajuta”
Aceste cuvinte spuse de un barbat, asistent SMURD, care facea primele manevre, care astepta sa se aplice protocolul de interventie, dar cu mana o mangaia pe frunte, ii stergea urmele de varsatura cu sange.
“Oh, mama, singura….” zise el, in timp ce eu imi retinem lacrimile.
Nu stiu cine este acest barbat, dar este un om care-si face cu drag meseria, care se afla in locul potrivit, care exprima sentimente si nu numai protocoale medicale.
Il ascultam in timp ce eram paralizata, in halatul meu de baie, de boala, uitand de mine, uitand ce sa fac, daca sa fac si cum sa fac ceva…
Priveam si imi venea sa plang.

“Oh..mama singura!!!!”
Da!!!!!
O mama singura, printre straini. NOI!
O mama careia i-a murit o fata la varsta de 19 ani, o mama care nu se poate bucura de grija fetei mari.
O, Doamne!!!!
De ce?
Care-i sensul vietii????????????
Pentru ce?

Am nod in gat si ma gandesc sa nu supar prin cuvintele mele, dar asta am simtit.

O femeie curata, care a avut grija de ea, se autogospodarea, dorea doar sa discute cu cate un vecin.
Fata ei plangea in hohote din Germania.
Ce sa faca? Ma intreba?
De ce am devenit EU, NOI cei care sa preluam situatia?
De ce noi?
De ce noi care avem parintii departe?

Accident vascular. Nu ne recunoaste, dar cel putin pare ca se misca cat de cat.
Transportata cu grija si dusa in salvare unde doi medici au mai stat 20 de minute in fata blocului sa o stabilizeze inainte de a pleca spre spital.

O conduc pana la salvare, in papuci de casa, halat si…simt ca pleaca singura. Ramane singura, a nimanui, in neant, spre spital.
Ar fi trebuit sa ma duc cu ea?
Aceasta intrebare nu imi dadea pace.
Dar cine sunt eu? Ma autodeleg, eu-un strain sa fac asta?
Aleg sa raman. Ii spun sotului ca nu ma simt impacata ca am lasat-o singura.
Nicio ruda dispusa sau disponibila sa mearga cu ea. Ohhh!

Cu gust de bucurie ca traieste, cu sentimentul de calm ca sotul meu a avut o buna intuitie, ne retragem spre casuta noastra, la ora 22.30.

De ce aceasta experienta cu noi?
Ce avem de invatat din asta?
Care este sensul acestei intamplari in familia noastra?
Ne strangem cu totii in sufrageriel, toti cinci si povestim.
Suflete de copii, care nu s-au temut si si-au dorit sa ajute.
Suflete de copii, care au deschis subiectul despre bunicii lor, despre noi, cei care vom deveni bunici.
Aceasta experienta ne-a pus pe ganduri, pe noi si copiii nostri.
Am vazut in ochii copiilor nostri ca si ei se tem ca ne pot pierde candva, au realizat ca este bine sa fim aproape si mai mult, sa facem un plan astfel incat sa fim aproape de batranii noastri.

O noapte in care am luat pumnul de pastile (glumesc, nu atat de multe, dar am luat!) fiindca urma o zi in care planificasem sa merg dimineata la spital, apoi cursuri, apoi maternitate, apoi iar cursuri.
De regula, ceea ce-mi propun cu trupul meu, reusesc. Reusesc sa-mi educ trupul sa reziste, cred in autodepasire, dar….
Toata noaptea ne-am framantat, am visat, am simtit.

Plecam dimineata la spital, dupa ce trimitem copiii la scoli. Incep sa tusesc rau daca vorbesc, durere de cap.
M-am lasat in mana destinului.
Nu-i corect sa fiu in contact cu gravide, mamici sau bebelusi in aceasta stare. Eu pot, fizic, dar fata de ele nu este corect. Anulez, reprogramez.

Dar,
Se pare ca drumul meu era altul stabilit dinainte pentru astazi.
Batranica se afla intr-un salon, legata de pat, era foarte agitata, sedata si cu pareza pe o parte, accident vascular.
Peste noapte nimeni nu stia ce-i cu ea, in aceasta sectie intotdeauna exista insotitori. Ea era singura.
O…constiinta mea!
Discut cu medicul, cu tot personalul medical, aflu ce ii trebuie, raman cu ea. Pareza, nu ne recunoaste, chip trist. Ma intorc mai tarziu.
Hm, mi se rupe inima.
Sarmana mama! Singura, a nimanui, cu o fata la mii de kilometrii distanta care nu stia ce sa faca.
Ma simt neputincioasa.
De ce eu, Doamne, in aceasta situatie?
Sa mai spun ca imi era rau?
Nu.
Acesta era sensul.

Inchei si mi-as dori sa citeasca toti tinerii care au plecat de acasa pentru un viitor, toti cei care ganditi sa plecati de acasa.
Of, ajuta-ma, Doamne, sa am cuvintele, astfel incat sa pot transmite ceea ce simt!
In lista mea sunt multi parinti tineri,
Tineri care incearca sa isi creeze un viitor, care isi cauta sensul in viata: casa, bani, masina, serviciu, scoli copii.
Noi, tinerii, suntem atat de centrati pe nevoile noastre incat mereu suntem cei care avem nevoie sa fim sprijiniti de parintii nostri, parintii nostri in putere. Chiar mama mea insista sa vina sa ma ajute, stiind ca nu imi revin.
Asa am invatat, ca parintele nostru sa ne fie sprijinul,
Dar vine vremea cand viata ne poate forta sa vedem mai mult decat nevoile noastre imediate si as sugera sa putem sa privim mai mult decat ceea ce simtim noi astazi, noi parintii cu copiii nostri,
Sa putem vedea unde va fi locul parintilor nostri cei batrani si neputinciosi, care vor “cersi” o mica atentie verbala de la vecina prea ocupata, de la vecinul care alearga pentru propria casa si proprii copii…
Oare putem vedea in viitor?
Putem noi sa includem in alegerile noastre si cum putem sa ii ajutam pe parintii nostri? Pot face ei asta singuri? Cat timp?
Ai cui raman parintii nostri cand se vor transforma in omuleti care au nevoie de ajutor mai mult decat copiii nostri?

Ma doare tare inima. Pe noi ne doare.
Am fost aici cu un sens.
Sunt aici cu un sens.
Copiii mei au trecut alaturi de noi prin aceasta experienta cu un sens.

Tu cel, cea care ma citesci, esti aici cu un sens?

Cu drag,
Cu mult drag,
Am scris.
Liliana Tudose

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii