22405645_1673779295995257_7706701262438006383_n

Sunt acea femeie, care din poveștile bunicii și ale mamei am știut că vreau să nasc natural, că nașterea naturală este calea firească, CEZARIANA fiind acea intervenție chirurgicală folosită doar în caz de nevoie reală.
Când am rămas însărcinată, am început să mă informez, ca să îmi dau seama cum aș dori să decurgă nașterea mea naturală…cum altfel decât bland și frumos așa cum a prins viață în interiorul meu.
Taraaaa saptămâna 27 de sarcină, doctorul îmi spune:
”Bebe în poziție pelviană, dacă nu se întoarce cezariană și la cum văd eu că se prezintă lucrurile sigur nu se întoarce!”


A trect pe lângă mine tot ce mi-a spus și îi replic: „Voi vorbi cu bebele meu și se va întoarce!”
Timpul a trecut, iar prin săptamâna 31 am început cursul LAMAZE, cu ajutorul căruiua mi-am cizelat cunoștiințele și emoțile.

Liliana avea să îmi întărească convingerile despre nașterea naturală, mi-a oferit o doză de pozitivism.
Săptămâna 33 control, doctorul: „Copilul tot în poziție pelviană, sigur ajungi la cezariană, mai are și circulară!”
Eu mai vehementă ca oricând: „Mai are timp să se întoarcă!”


Liliana mi-a explicat la curs cum decurge o naștere pelviană (cu ajutorul binecunoscutului bazin și al păpușii), mi-a spus povești despre nașteri peliviene.

Am vorbit cu femei care au născut pelvian, dar toate pe vremea lu Răposatu, pe vremea asta nu aveam pe nimeni. Însă nu îmi eram teamă, voiam să mă pregătesc și pentru o astfel de situație, dar încă speram că bebelușul meu se va întoarce pentru a ușura nașterea!


Săptămâna 36 control, doctorul: „Copilul nu s-a întors, v-am spus că ajungeți la cezariană!”


Am fost puțin dezamăgită, făcusem exerciții pentru a-l ajuta să se întoarcă, simțisem la un moment dat că se întorsese, dar se parce că totul fusese în imaginația mea, în dorința mea.
A urmat o lungă și spinoasă discuție cu doctorul, în urma căreia mi-am dat seama că nu îmi poate fi alături, mai ales după ce îmi cerea să îmi programez nașterea.

Unde ajunsesem de la naștere naturală, la naștere prin cezariană și programată.

Nuuu categoric nu! Ce zi să aleg eu pentru pruncul meu? Nu pot!
Mai aveam puțin până la naștere, doctor nu mai aveam, pruncul nu se întorsese.

Am discutat atunci cu Liliana despre toate astea și mi-a recomandat un doctor care își asumă o naștere pelviană.
Am mers la consultație doctorul, mi-a explicat în ce condiții mă poate susține și în ce condiții nu (dacă pierd lichidul înainte de venirea contracților și/sau înainte să înceapă dilatația, capul pruncului este ultimul care iese și fără lichid, uterul se contractă și realizează presiuni asupra acestuia, punând în pericol bebelușul).
Doctorul mi-a spus că bebelușul nu se mai poate întoarce și că el a știut mai bine de ce nu s-a întors!
M-am resemnat total cu ideea unei nașteri craniene!

Mă împrieteneam cu nașterea pelviană, dar și așa nu puteam să cochetez cu o cezariană, deși Liliana mă rugase să iau în calcul și cezariana, eu nimic…
Cei mai mulți din jurul meu mă numeau inconștientă.

Dar am spus că merg cu ideea de naștere naturală, cât timp pruncul e bine, altfel o abandonez.


Control 39 saptămâni fix, doctrul: „Nu mai aveți lichid deloc! Ați simțit vreo pierdere?”
Eu: „Am răs aseară mai mult și am crezut că am făcut pe mine!”
Doctorul: „Rămâneți în spital, trebuie să monitorizăm bebelușul! A sosit ziua pe care o așteptați””


Eu venisem la un simplu control ora 8 dimeața, iar acum rămâneam în spital să nasc așa cum nu dorisem, prin cezariană (erau cele mai mari șanse).

Lichidul îl pierdusem puțin câte puțin în zilele ce trecuseră, am așteptat până la ora 17 fără să am dilatație, cu contracții neregulate la 5 min, la 40 min, la 20 min.

Totul s-a complicat când bebelușul a început să aibă bătăi chiar și de 70…
De atunci a început un scenariu urât pentru mine, simțeam cum mă pregătesc de tăiere, nu mă pregătisem deloc pentru asta, era ca și când mă asculta la școală și nu știam ce să îi zic profesorului, deoarece nici nu deschisesem cartea.

Am sperat până m-au întins pe masă și în tavanul salonului era niște geamuri în reflexia cărora am văzut cum mă tăia, mă gândeam doar la bebelușul meu care îmi spunea parcă să nu fiu supărată, că totul decurge așa, deorece aceasta este varianta cea mai sigură pentru amândoi.


Anestezia și-a făcut mai greu efectul, tensiunea mi-a scăzut mult și îl aud pe dr anestezist „pune-I masca că mi-e teamă că o pierdem!”


Nu știu dacă motivele „gazării” mele au fost întemeiate, însă a fost groaznic tot ce am simțit, percepeam totul cu încetinitorul, e ca și atunci când vrei să te trezești din vis și nu poți, iar visul este unul urât…voiam să mă scot dar nu puteam.

Am auzit plânsul bebelușului meu, apoi am simțit sărutarea soțului meu care mi-a spus „Ai adus pe lume cel mai frumos copil!” iar eu eram ultima care îl vedea, îl auzeam, simțeam că avea nevoie de mine, iar eu eram inertă…


În cele din urmă l-au pus pe mine, mă prinsese cu gurița de obraz, îmi dăruia prima lui sărutare, îmi arăta prima lui nevoie de mine, de a sta lângă mine.

Ceața încă nu mi se dusese complet de pe ochi și nici nu am apucat bine să-l simt și au fugit cu el.
La salonul postoperator trăirile urâte se conturează și intensifică, însă le-am dat la o parte, îl ceream pe bebe ca să îl pun la sân și îmi dădea o putere extraordinare, îi povesteam cât de mult l-am așteptat, câtă iubire avem să îi dăruim.
Noaptea grea a trecut și am ajuns în salon, mi l-au adus, am început să mă liniștesc, îl priveam, îl miroseam, era al meu, era cu mine…adrenalina lucra în mine, dar chiar și cu adrenalină în doză extra, mișcările unei mame cezariate nu sunt cele mai zvelte.

Când dormea puiul meu mă plimbam pe hol, precum cocoșatul prin Paris.
Am ajuns acasă și totul a devenit și mai frumos!


Concluzie: cezariană nedorită, care s-a impus din motive reale, emoțional nu am știut să îi fac față, fizic am dovedit-o.

Îl priveam pe bebe și nu mai conta.

Doar el și atât, era panaceul meu!

Eu zic că m-am vindecat, dar când îmi aduc aminte trupul inert, plânset de bebeluș din salonul alăturat, greutatățile de nisip direct pe operația pe care începi să o simți, mișcările tale greoaie când bebelușul te cere repede…nu, nu m-am vindecat, operația asta nu se vindecă nici pe trup și nici pe suflet, o accept pentru că ea l-a ajutat pe pruncul meu să vină în siguranță.
Părerea mea: nu poți naște prin cezariană blând nici fizic, nici emoțional! Am nevoie în viața mea de o naștere împlinitoare! AMIN

 

Liliana Tudose: “ Cezariana se vindeca, draga mea, Petruta.

Orice operatie se vindeca, fiindca sensul este unul pozitiv: ai dat viata!

Saptamana trecuta am avut conferinta despre nasterea naturala sau operatia cezariana. Asa cum bine stiti, eu respir prin toate credintele mele nasterea naturala, dar viata mi-a scos in cale femei alaturi de care am fost si au avut cezariene: programate sau necesare.

Privesc cu pace si stiu ca Dumnezeu a lasat cezariana sa se intample.

Inainte de a fi perfectata aceasta tehnica, mureau si mama si copilul, apoi au hotarat sa se nasca mostenitorul, iar mama era taiata si ea murea in jur de trei zile maxim o saptamana datorita infectiilor postoperatorii sau, mai mult, la inceput le lasau abdomenul deschis, deci mama era sortita pieirii-ea isi vedea pruncul viu sau nu, apoi inchidea ochii. Petrica, draga mea, trupul se vindeca si se bucura:)

Daca ar fi fost o operatie pe cord care iti aducea viata ca sa poti trai sa te bucuri de Ivan, cum ai fi perceput-o?”

Contacteaza-ne

Comentarii

comentarii